140/2011, legea care ar trebui să despartă revoluţionarii de pseudo-revoluţionari

În numele niciunei cauze nobile nu este jus­tă cheltuirea fără discernă­mânt şi fără control a fondu­rilor publice. O raţiune de ge­nul “merge şi aşa”, care nu poate funcţiona la nesfâr­şit, nu dăunează numai bu­ge­tului public, ci contribuie la demonetizarea acelei cau­ze nobile. Un exemplu relevant îl reprezintă, acum, scandalul generat de promulgarea Legii 410/2011, prin care a fost adoptat un amen­dament la O.U.G. 80/2010, potrivit căruia în 2012 nu se va mai plăti indemnizaţia pentru luptătorii în Revoluţie şi nici pentru urmaşii eroilor-martiri. Decizia, luată de Executiv în con­cordanţă cu măsurile de austeritate la care obligă contextul macro, dar mai ales cel micro­economic, ar fi necesitat, însă, nuanţări, pen­tru că, în forma actuală, creează nedreptăţi, de­rută şi tensiuni. Nuanţarea s-ar fi putut face ple­când de la o selecţie corectă şi drastică a ce­lor care, într-adevăr, merită aceste fonduri de la bu­ge­tul de stat, de fapt, care merită însuşi sta­tu­tul în numele căruia le primesc.

Însă în toţi aceşti ani de când statul acordă aceste indemnizaţi, nimeni nu şi-a pus vreodată, oficial, problema dacă numărul ofi­cial al revoluţionarilor reflectă corect reali­tatea, dacă toţi oamenii numiţi revoluţionari au participat, într-adevăr, la Revoluţie. Cu mici excepţii, nici asociaţiile de revoluţionari nu au fost interesate de exerciţiul unei autoevaluări şi epurări ale celor care, prin simpla lor prezen­ţă nejustificabilă în componenţa acestor asocia­ţii, demonetizează şi meritele celor care, într-ade­văr, au participat la Revoluţie. Dacă în­cerci, acum, să afli numărul real al revoluţio­narilor care beneficiază de aceste indemnizaţii la care Executivul şi-a propus să renunţe de anul viitor – la instituţiile care ar trebui să-l aibă conta­bili­zat şi făcut public, cum este, de exem­plu, Se­cre­ta­ri­atul de Stat Pentru Problemele Revolu­ţio­na­rilor din Decembrie 1989 –, dacă încerci să afli perioada în care au fost declaraţi lup­tă­tori ai Re­voluţiei, nu ai de unde obţine aceste in­formaţii. Asta deşi ar fi o dovadă de transpa­ren­ţă. În plus, ar fi interesantă justifi­ca­rea adu­să de cei care au avut revelaţia pri­vind pro­pria participare la Revoluţie abia după câţiva ani de la evenimentele din Decembrie 1989, dar şi a celor care le-au acceptat acest sta­tut mult prea întârziat pentru a nu ridica reale semne de în­trebare.

Plata acestor indemnizaţii şi către oameni care şi-au “amintit” târziu cum a fost la Revoluţie pare să fie generată de ace­laşi dezinteres care a marcat, în zorii anilor ‘90, controlul celebrului Fond “Libertatea”, creat pentru sprijinirea revoluţionarilor şi a familiilor celor ucişi în Revoluţia din 1989. De jure, chel­tuirea banilor adunaţi în acest cont trebuia ve­rificată de către Corpul de control economico-fi­nanciar al primului-ministru. Cum această struc­tură a fost desfiinţată (oare, de ce?) în 1992, fără ca atribuţiile să-i fie preluate in inte­grum de către altă sau alte structuri guverna­mentale, s-a produs un vid legislativ, menţinut aproape 15 ani, abia în 2007 fiind reînfiinţat Depar­ta­mentul de Control al Guvernului. Câţi bani au fost co­lectaţi în acest fond şi cum au fost împărţiţi şi cheltuiţi sunt întrebări retorice acum, dar dacă ne raportăm la faptul că una din­tre cele mai importante asociaţii de revoluţio­nari din ţară, ALTAR 1989, din Timişoara, nu a be­neficiat de niciun leu venit pe filiera “Liber­tăţii”, după cum spune liderul acestei organiza­ţii, Virgil Hosu, ne putem imagina că nici în contul altor asociaţii nu a fost virat vreun ban.

În momentul de faţă, Guvernul – ai cărui componenţi fac parte din regimul care a condamnat pentru prima dată, oficial, după 1989,  comunismul – se vede într-o postură in­gra­tă : de a tăia din indemnizaţiile acelor oa­meni care au contribuit, într-adevăr, la căde­rea comunismului. Dar se vede şi în faţa unei si­tuaţii-limită : lipsa de fonduri care, abia acum, obligă la intoleranţă faţă de orice mecanisme ce au funcţionat pe principiul nesănătos “merge şi aşa”. O admisibilă cale de mijloc ar fi renun­ţa­rea la acordarea acestor indemnizaţii pentru cei deveniţi “revoluţionari” după ani de zile de la acel Decembrie 1989.