„O Constituţie proastă frânează economia”

O temă foarte importantă – intrată, însă, din cauza noii conjuncturi economice, într-un con de umbră –, o reprezintă modificarea Constituţiei, una dintre modificările esenţiale propuse, care a făcut şi obiectul referendumului din 22 noiembrie 2009, vizează renunţarea la Parlamentul bicameral şi trecerea la Parlament unicameral. V-aş ruga să clarificaţi două aspecte : 1. De ce nu se justifică actuala formă de bicameralism – asimetric doar de jure, atâta timp cât şi senatorii, şi deputaţii sunt aleşi prin acelaşi sistem de vot, direct de către cetăţeni, reprezintă aceeaşi populaţie şi au un mandat comun de patru ani? 2. S-ar plia mai bine unicameralismul decât bicameralismul pe actualul tip de democraţie, pe forma de guvernământ, pe structura unitară a statului?
Criza economică nu este un motiv pentru a pune în umbră aceste discuţii, din contră este un motiv pentru a arăta încă o dată că modificarea Constituţiei se impune. Timp de 20 de ani, statul român a fost construit pe un tipar prost, ceea ce înseamnă că trebuie refăcut. În concepţia liberală se spune de multă vreme că sursa principală a dezvoltării unui stat este chiar cadrul constituţional al acelui stat – care este un element economic ce poate să împiedice sau să favorizeze dezvoltarea unui stat. O bună Constituţie, construită pe baze liberale, cu respectarea principiilor libertăţii, este în măsură să stimuleze economia. O Constituţie proastă, în care libertatea este îngrădită sau în care statul este supradimensionat, frânează economia. Deci, dezbaterea modificărilor care se impun a fi aduse Constituţiei este mai actuală ca oricând.
Revin la întrebările dumneavoastră, legate de Parlament. Cum bine aţi observat, după cum sunt croite cele două Camere ale Parlamentului, nu există nicio diferenţiere funcţională clară între ele. Bicameralismul este justificat într-un stat federal, pentru că, de obicei, Senatul este Camera care reprezintă statele federaţiei. Acolo unde există provincii autonome poate exista, de asemenea, bicameralism. Sau mai poate reprezenta profesiile sau principalele structuri corporatiste ale unei naţiuni. Noi nu ne aflăm în niciuna dintre aceste situaţii, deci bicameralismul nu are o justificare în România.


„Democraţia nu este garantată de forma Parlamentului”

Sunt, însă, multe voci, şi de oameni politici şi de analişti politici, care dezavuează ideea Parlamentului unicameral. În ce condiţii poate implica riscuri?
În momentul de faţă, oamenii politici nu ar mai trebui să aibă o astfel de dilemă. Toată această spaimă, cauzată de trecerea de la bicameralism la unicameralism, nu este justificată. România este membră N.A.T.O., U.E., iar aceste structuri internaţionale sunt, printre altele, şi garanţi ai democraţiei. Invocarea unui derapaj de la democraţie, în atare condiţii, este rezultatul unei pure fantasmagorii. Pe de altă parte, democraţia nu este garantată de forma Parlamentului, bicameral sau unicameral. Parlamentul în sine este o formă de garantare a democraţiei, nu singura, însă. Într-o construcţie liberală a statului, ideea de democraţie este strâns legată de ideea separării puterii în stat. Dacă se ţine seama de esenţa acestei idei, înseamnă că suveranitatea naţiunii nu mai este exprimată doar de Parlament, cum se spune, din păcate, în continuare, mai ales în teoria continentală a Constituţiei. În SUA – unde, într-adevăr, separaţia puterilor în stat funcţionează în formă inechivocă – toate cele trei puteri ale statului au o egală legitimitate. Ca urmare, nu numai puterea legislativă, ci şi puterea executivă şi cea judecătorească exprimă suveranitatea naţiunii. Dar pentru a face acest lucru, toate cele trei puteri trebuie să aibă o legitimitate egală. În felul acesta, ele, într-adevăr, se pot controla, se pot completa reciproc. De unde decurge această legitimitate? Din alegerea directă.

Un studiu extins comparat despre bicameralism, al lui George Tsebelis şi Jeannette Money, din 1997, avansează ideea existenţei unicameralismului în două treimi dintre statele lumii – în momentul de faţă, 14 sunt din U.E. Cum se explică acest lucru?
Fiecare stat are raţiuni proprii pentru care a optat pentru această formă a Parlamentului. Dar, mai mult ca sigur, majoritatea sunt state care nu sunt federale.

Ce prevederi din Constituţie ar trebui modificate – odată cu cea privind înlocuirea bicameralismului cu unicameralismul –, pentru a evita un regim tiranic, faţă de care şi-au exprimat temerea vocile care resping unicameralul?
Repet, este vorba despre pure speculaţii, care nu au fundament. Nu structura Parlamentului, fie el unicameral sau bicameral, generează democraţie. Sunt multe alte elemente care constituie democraţia : separaţia puterilor în stat, faptul că suntem o ţară democratică ce face parte din organisme externe, ceea ce o împiedică să aibă asemenea derapaje, pluralismul politic, exercitarea normală a rolului Preşedinţiei, exercitarea normală a activităţii altor organisme care au rol de reglementare şi de arbitraj.


„Trebuie o justă corelaţie între populaţia unei ţări şi numărul parlamentarilor”

O altă modificare propusă a fi operată în legea fundamentală – şi ea parte a referendumului din toamna anului trecut –, vizează diminuarea numărului de parlamentari la 300.
Trebuie să existe o justă corelaţie între populaţia unei ţări şi numărul reprezentanţilor în organismul legislativ. Or, dacă se va face o analiză comparativă, se va observa că, în România, există toţi atâţia parlamentari câţi există în ţări care au o sută de milioane de locuitori. Dar numărul de parlamentari nu are nicio legătură cu un posibil atac la adresa democraţiei.

Uitându-ne în urmă, observăm că acest caracter supradimensional al Parlamentului a fost o caracteristică generală a tuturor legislativelor româneşti. Raportându-ne doar la legislativele de după 1990, a fost supradimensionarea valorificată pentru a obţine o bună proporţionalitate?
Mi-e greu să cred că, în 1990 - 1991, cineva s-a gândit la nevoia de justă reprezentare. Acum, cu atât mai puţin. Ideea reprezentării nu se face mai bine într-un sistem bazat pe cinci, şase, zece partide decât pe un sistem bipolar. Deci, noi avem nevoie de un sistem politic bipolar, bazat pe două partide puternice. Putem să avem o reprezentare mai bună a diferitelor grupuri de opinie din România într-un sistem bipartidist decât într-un sistem multipartidist. Sistemul de alianţe şi coaliţii a pus de multe ori, după alegeri, partide care erau ireconciliabil adversare, să facă alianţe şi programe de guvernare care, practic, au fost împotriva ideilor lor. Când aşezi la masă un partid de stânga şi unul de dreapta, cum s-a întâmplat în 2009, rezultatul nu este cel bun. Alegătorii, şi de dreapta, şi de stânga, se trezesc la sfârşit că au un Guvern care nu le mai reprezintă interesele. Ideea reprezentării se pune în mod fals atunci când se spune că mai multe partide pot reprezenta mai bine diversitatea intereselor populaţiei. Practica politică din România demonstrează că lucrurile stau invers.


„Incertitudinea referitoare la supremaţia în cadrul puterii executive generează blocaje statale”

Au fost voci care acuză că modificările care se vor a fi aduse Constituţiei ar conferi puteri sporite preşedintelui, favorizând un model autoritarist. Care sunt, de fapt, acele modificări propuse a fi aduse Constituţiei care au stârnit controversele acestea?
Revenim la spaimele unora... Teoria continentală a Constituţiei statului are o sorginte iacobină – pleacă de la ideea că depozitarul identităţii naţionale este doar Parlamentul. Plecând de la această idee, ajungem la aceea că nu există separaţia puterilor în stat, că singura putere adevărată este puterea legislativă şi că toate celelalte sunt forme de organizare a puterii, că toate celelalte autorităţi ale statului sunt subordonate, practic, Parlamentului. Asta înseamnă, practic, negarea totală a separaţiei puterilor în stat. Din păcate, în Europa, şi mă refer la Europa democratică, această chestiune nu există. Doar în SUA mecanismul este aplicat aşa cum a fost imaginat. În sistemul american, cele trei puteri împreună sunt depozitarele suveranităţii naţionale. Iar în SUA preşedintele nu este mai puternic decât Congresul. Nu putem spune că există dictatură în SUA pentru că preşedintele este ales direct şi are atribuţii foarte importante, fiind şeful Executivului. Aşadar, la noi, chestiunea fundamentală va fi să decidem dacă optăm pentru o reală aplicare a separaţiei puterilor în stat sau dacă rămânem la formula continentală, generatoare de mari complicaţii şi care, în practica statală, s-a dovedit de foarte multe ori ineficientă. Într-un fel sau altul, în statele europene există un bicefalism al puterii : avem preşedintele, avem şi primul-ministru. Consecinţa este că, de multe ori, aceşti doi reprezentanţi ai puterii intră în conflict, iar conflictul blochează, nu de puţine ori, funcţionarea statului. Nu se pune problema de a conferi puteri sporite preşedintelui, în detrimentul Parlamentului sau al puterii judecătoreşti. Se pune doar problema dacă preşedintele este cu adevărat şeful puterii executive sau premierul e acela. Starea de incertitudine referitoare la supremaţia în cadrul puterii executive generează confuzii şi blocaje statale. În cazul în care preşedintele este cel care va fi şeful puterii executive nu înseamnă că are supremaţia în cadrul statului, ci că este şeful puterii executive şi se află pe o poziţie egală cu celelalte puteri în stat. Dacă nu vrem acest lucru, să renunţăm la alegerea directă a preşedintelui, să alegem direct premierul.