55 de ani de la mişcările studenţeşti anticomuniste de la Timişoara

O pagină de istorie din lupta anticomunistă, scrisă de studenţii arestaţi în timpul mişcărilor din octombrie 1956, a fost rememorată la Timişoara. Deşi au trecut 55 de ani de la acele evenimente, foştii deţinuţi politici poartă amintiri proaspete despre cele întâmplate şi retrăiesc cu emoţie, de fiecare dată când povestesc despre acele evenimente, fiecare detaliu în care regimul comunist a răspuns memoriului lor, cereri curajoase care unora le-au adus ani grei de temniţă.

Lichidarea cultului personalităţii şi libertatea presei, printre revendicări

După 55 de ani de la mişcările studenţeşti anticomuniste din Centrul Universitar Timişoara, membrii Aso­cia­ţiei Foştilor Deţinuţi Politici Timiş s-au reîntâlnit pentru a rememora încer­că­rile de eliberare de sub re­gimul co­mu­nist, de la finalul lui octom­brie 1956. Pentru că, la sfârşitul războ­iului, în Ro­mânia, la fel ca şi celelalte ţări din cen­trul şi estul Europei, a fost lă­sată în voia Uniunii Sovietice – se tră­ia sub teroare, în sărăcie şi disperare – do­rind să schim­be lucrurile, o parte a stu­denţilor timi­şoreni au decis să vor­bească liber des­pre problemele ţării şi să le transmită mai-marilor statului că oamenii nu mai pot trăi în astfel de con­diţii. Primul pas a fost constituirea unui grup de iniţia­tivă pentru orga­nizarea şi coordonarea unor acţiuni menite a da semnalul lup­tei împotriva regimului comunist.

Liderul mişcării studenţeşti din toamna lui 1956, de la Timişoara, a fost Teodor Stanca, acum preşedin­tele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Timiş. Avea 23 de ani şi era student în ultimul an la Facultatea de Mecanică a Politehnicii. Împreună cu alţi colegi au organizat o întâlnire a tinerilor, la care a fost invitată şi conducerea Univer­si­tăţii, şi cea politică a Timişoarei.Pen­tru că în acea perioadă nu era voie să se facă niciun fel de adunări, “pentru a nu se crea o atitudine duşmănoasă îm­potriva regimului”, Rectoratul a res­pins invitaţia. Studenţii n-au renunţat însă la idee. Teodor Stanca a realizatun memoriu cu revendicările studenţi­lor, adresate conducerii de partid şi de stat, act care avea să atragă după sine o pedeapsă drastică împotriva lor. „În memoriu, foarte puţin ne ocupam de probleme studenţeşti, principalele ce­rinţe fiind lichidarea cultului persona­lităţii, trecerea la relaţii economice cu toate ţările, libertatea presei şi desfiin­ţarea cotelor”, îşi aminteşte Teodor Stanca. Potrivit acestuia, s-au adunat atunci aproape 2.000 de persoane, dez­baterile fiind susţinute în cantina stu­denţească. După o oră, mai mult de 200 dintre participanţi erau deja ridicaţi de Securitate. Printre ei, şi cei care au luat cuvântul în cadrul adunării. Teodor Stanca s-a numărat printre aceştia.

Restul au fost transportaţi, în ca­mioane cu prelate, la Becicherecu Mic, încarceraţi şi anchetaţi sub tortură pentru a-i da în vileag şi pe alţi membri ai mişcării studenţeşti. În total, circa 2000 de studenţi au fost arestaţi şi duşi la Becicherec în urma mişcărilor stu­denţeşti din 1956. Dintre aceştia, ma­joritatea au fost eli­beraţi după câ­teva zile de anchete, în schimbul semnării unor “declaraţii de desolidarizare cu revendicările din pe­rioada revoltei”, iar peste 250 de stu­denţi au fost exmatri­culaţi, sancţiuni care au urmat şi în anul următor. Anchetaţi în regim de ur­genţă au fost circa 30 de stu­denţi. Aceş­tia au fost trimişi în judecată în două loturi, primul fiind compus din şapte studenţi şi un asistent univer­si­tar, printre care şi Teodor Stanca, aceştia fiind judecaţi la Tribunalul militar din Timi­şoara, în perioada 15 - 16 noiem­brie 1956. Al doilea lot, format din 21 de studenţi a fost judecat în 12 - 13 de­cembrie 1956. Cuantumul de pedepse a fost între şase luni şi opt ani închisoa­re, la opt ani fiind condamnaţi şi prin­cipalii organizatori ai mişcărilor stu­den­ţeşti, Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu. “Am fost judecat şi în­carcerat. S-au făcut expertize grafo­lo­gice şi s-a stabilit că eu am fost cel care a iniţiat şi scris memoriul pe care l-am împărţit printre studenţi. Am stat şase ani şi trei luni în închisoare. Era foar­te frig în celulă, ziua nu aveai voie să stai întins în patul acela improvizat, iar noaptea, când credeai că te poţi aşeza, veneau şi te luau la anchetă”, îşi amin­teşte Teodor Stanca.

De altfel, foştii studenţi ares­taţi la Timişoara, în toamna anului 1956, reuniţi acum în Asociaţiei Foştilor De­ţinuţi Politici, şi-au propus să reme­mo­reze public, an de an, acele eveni­men­te : “Să nu se uite că a fost adevărată epopee în lupta anticomunistă, să nu uităm că în foarte scurt timp lagărele din România au fost populate cu sute de mii de cetăţeni, să nu se uite că ti­neretul român a fost permanent în pri­mele rânduri în lupta împotriva regi­mului comunist, iar octombrie 1956 a fost doar unul dintre exemple”.

După eliberarea din închisoare, cei care au supravieţuit – pentru că au fost unii care muriseră, împuşcaţi fără judecată sau decedaţi în închisori – au resimţit din plin stigmatul. Au fost ur­măriţi permanent şi nu puteau ajunge în nicio funcţie tehnică.

Amintiri de peste o jumătate de veac

“Ne-am trezit discutând la facul­tate despre ce se întâmpla în Ungaria. Apoi, am trecut şi noi la fapte. Eu am scă­pat de arestare. Am avut noroc că am ieşit mai devreme de la adunare şi am luat-o pe alt drum spre cămin, că aş fi putut fi «umflat»”, îşi aminteşte Ioan Ciolac, despre zilele Mişcărilor Studenţeşti de la finele lunii octombrie 1956. Nu a scăpat, însă, de verificările Securităţii. A doua zi, când s-a dus la facultate, a dat peste un militar care i-a interzis accesul în universitate. Apoi, noaptea următoare, a fost evacuat că­minul de studenţi. “Norocul ce a fost e că, după două zile, a ve­nit şeful Acade­miei, Murgulescu, ca să ajute Politeh­nica şi pe un prieten acu­zat de impli­care în organizarea adună­rii. S-a dus la Bucureşti şi i-a prezentat lui Dej situa­ţia mai în roz, iar studenţii au fost eli­beraţi. Eu am fost întrebat apoi ce le­gătură am avut cu revolta şi le-am spus că nu am fost dus la Becicherec şi m-au lăsat în pace, deşi fusesem la adu­nare”, mai spune Ioan Ciolac.

Un alt tânăr student care a parti­ci­pat la mişcările anticomuniste din oc­tombrie 1956, şi care a şi fost ares­tat, este Voicu Safta, devenit apoi profe­sor al Universităţii Politehnica. După 55 de ani de la evenimente, îşi amin­teşte de serile în care, împreună cu fra­tele său mai mic, şi el student, şi cu alţi colegi, asculta Europa Liberă şi Radio Belgrad. Aşa a ajuns fiorul revoltei din Ungaria în rândul studenţimii timişo­re­ne. “Am fost arestat în gară. Mă duceam să mă interesez de mersul trenurilor pentru colegi de ai mei care ar fi tre­buit să plece rapid din oraş. M-au văzut câţiva militari, m-au întrebat de unde sunt şi ce caut în gară. Când au auzit că sunt student, şi încă la Facultatea de Mecanică, m-au chemat la sediul Po­liţiei din gară. La Becicherec am ajuns abia a doua zi, la prânz. Am fost cazaţi într-un grajd, îngrămădiţi şi puşi să dormim pe nişte paie. Am crezut că e o glumă, pen­tru că noi eram mulţi, iar ei prea puţini să ne păzească, dar calculul meu s-a dovedit a fi însă greşit”.

Profesorul Safta îşi mai aminteşte că abia după două nopţi şi trei zile a ajuns să fie chemat la verificări. “Am avut mare noroc, pentru că în Comitet era şi un fost coleg mai mare, membru de partid, care a reuşit să îi convingă pe ceilalţi că vina mea nu era mare şi m-au eliberat”. Cât despre fratele său, acesta a scăpat ca prin urechile acului de ares­tare. “Locuiam împreună în gazdă, pentru că noi, fiind fii de intelectuali, eram consideraţi burghezi şi nu aveam dreptul să stăm la cămin. În seara în ca­re am fost arestat, văzând că nu m-am întors acasă şi ştiind ce se întâmplă pe străzi, fratele meu a ieşit să mă caute. S-a gândit că şi, dacă va fi el arestat, tot va fi lângă mine. Însă a făcut o greşea­lă, totuşi, una fericită : s-a îmbrăcat cu un trenci kaki, aşa cum aveau securiş­tii, astfel că nu a fost arestat, iar el nu înţelegea atunci de ce...”.

Voicu Safta afirmă că studenţii ca­re, majoritatea, aveau doar 20 de ani, pentru că dovediseră o maturitate poli­ti­că demnă de tot respectul, având în ve­dere că aproape toţi erau copii de oameni simpli, şi pentru că nu era pentru pri­ma dată când ieşeau public să ceară soco­teală regimului : “În anii 1945, 1946, stu­denţii demonstraseră pentru Casa Re­gală şi mulţi au răspândit manifeste an­ti­comuniste”.

În 50 de ani de totalitarism, regimul a exterminat în jur de două milioane de români

Albumul Memorial al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, apărut în 2004, arată că, între 1945 şi 1989, în Penitenciarele Jilava, Aiud, Galaţi, Sighet, Gherla şi Poarta Albă, ca şi în alte peste 129 de temniţe şi lagăre, au avut loc crime cutremurătoare contra umanităţii. Estimarea numărului celor care au decedat în condiţii de detenţie politică sau din cauza detenţiei este foarte dificilă, însă, spun istoricii. Totuşi, cei care au încercat în ultimii ani să adune cifrele victimelor comunismului spun că, în cei aproape 45 de ani de teroare, au fost folosite pentru exterminarea adversarilor pe criterii politice, sociale, economice şi religioase peste o sută de închisori, în penitenciare fiind ucişi mai mult de două milioane de oameni. Dintre aceştia, unele date apreciază că peste 500.000 ar fi fost din Banat.