A început un nou an universitar. În cazul multora dintre universităţile din ţară sau, poate, a majorităţii lor, sub auspiciile aceloraşi probleme, vechi şi parcă incurabile : nepotismul universitar, plagiatul, inflaţia de studenţi ce implică, la final de an, inflaţia de diplome, examene promovate mult prea uşor, lipsa unui climat de competenţă care să creeze profesori competenţi, lipsa fondurilor, influenţa politicului.
Profesorul universitar dr. Marcel Tolcea, membru al Grupului pentru Reformă Universitară al Universităţii de Vest – un grup care şi-a exprimat de la înfiinţare convingerea că sistemul universitar trebuie reformat şi, totodată, credinţa că sistemul dispune, totuşi, de resurse prin care să poată fi reformat – spune că “în actualele condiţii, a cere învăţământului universitar exigenţă e similar cu a cere unei uzine de automobile să facă o caroserie performantă din carton”. Deşi situaţia pare a nu avea rezolvare, în viitorul apropiat cel puţin, acceptă, totuşi, un dialog şi face o radiografie a sistemului, oferind şi explicaţii pentru perpetuarea unora dintre lipsurile care marchează învăţământul universitar.


“Plagiatul este încurajat în mediul universitar”

La deschiderea anului universitar 2010 - 2011, ministrul Daniel Funeriu le-a cerut rectorilor să “cureţe” universităţile, să elimine nepotismul universitar, plagiatorii, să cadă la examene studenţii care nu înţeleg că fac parte dintr-o comunitate de elită. O astfel de “curăţenie” se impune şi la Universitatea de Vest?
M-aş opri întâi la plagiat, o problemă veche în învăţământul universitar românesc. De la ministrul Sănătăţii dintr-o anumită perioadă până la diverse persoane din acest mediu, sunt unii care au reuşit să folosească cu sârg mecanismul copy/paste. În viaţa universitară există cărţi cărora li s-au schimbat doar copertele. Suntem aproape resemnaţi...
Istoria plagiatului în universităţi este foarte veche. De pe vremea lui Nicolae Ceauşescu se practica scrisul cu ajutorul slugilor. Eugen Barbu a fost un caz notoriu. Deşi dovedit de Marin Sorescu că a plagiat, nu i s-a întâmplat nimic. În opinia mea, această practică este încurajată – trecerea de la un grad universitar la altul se face în funcţie de numărul de lucrări publicate, dar nimeni nu te întreabă dacă lucrările respective reprezintă o autoritate în domeniu (sunt şi cărţi publicate în trei - patru exemplare pe care nu le-a văzut nimeni prin librării, la fel cum sunt edituri “de cartier” care publică orice fel de carte). Au fost cazuri, nu numai la universităţi din Timişoara, unde, în momentul în care cineva a trecut de la conferenţiar la profesor, a venit cu geamantane de cărţi. Unii au “scris” mult mai mult decât au citit.
Câtă vreme, însă, plagiatul nu e dovedit public, în justiţie, şi nu există o reacţie a comunităţii academice, e destul de greu să dai pe cineva afară din acest motiv. Deşi plagiatul este un furt. Aşa cum cineva este condamnat – sau ar trebui să fie condamnat, pentru că în România lucrurile nu sunt stau aşa întotdeauna – pentru că a furat o pâine, un combinat, o bancă, aşa ar trebui să răspundă penal şi cei care au plagiat.
Îmi imaginez, însă, ce mi s-ar întâmpla dacă aş spune acum că eu ştiu câteva cazuri. Nu pot spune din simplul motiv că aş fi dat în judecată. În cazul unora dintre cei care au plagiat, nu s-a luat nicio măsură, alţii au fost “albiţi” în justiţie.


“Învăţământul universitar este un domeniu “militarizat”

Lumea academică nu are posibilitatea de a-i elimina din rândurile sale?
Cred că ceea ce a spus domnul ministru, când a cerut să fie “curăţate” universităţile de plagiatori, este mai degrabă în aria deziderativă decât în cea a măsurilor ce pot fi luate imediat. Dacă la nivel de miniştri au existat cazuri dovedite de plagiat şi nu s-a întâmplat nimic, de ce ar păţi ceva un biet asistent, un şef de lucrări care publică astfel de cărţi furate? Nu am niciun chef să spun “Ăsta trebuie să fie pedepsit”, în vreme ce iluştri profesori, academicieni (nu cunosc niciun academician care a plagiat, spun doar ca idee) nu păţesc nimic. Problema cu care se confruntă învăţământul nu e nici o problemă a valorilor universitare, nici a conţinutului cursului, nici în ceea ce priveşte competenţele universitare. Toate acestea se regăsesc într-o proporţie mai mică sau mai mare, cum se regăsesc în învăţământul dintr-o ţară în care legea este aplicată. Doar că în România, de 20 de ani, lucrurile stau într-un fel de ambiguitate, nu se întâmplă nimic din ceea ce ar trebui să se întâmple într-o direcţie care să încurajeze o asemenea iniţiativă.
Dincolo de asta, învăţământul universitar este un domeniu “militarizat”, în sensul că toţi cei care nu fac parte din conducerea universităţilor şi cei care nu sunt la gradul de profesor depind de bunăvoinţa şefilor de catedră, a decanilor, a senatului, a rectorilor. E de la sine înţeles că niciunul dintre aceste personaje nu va putea reacţiona cum e firesc în cazul în care observă un caz de plagiat ori o nedreptate, pentru că li se vor tăia în mod tacit absolut toate posibilităţile de a urca pe scara ierarhică. Cine e nebun dintre preparatori, asistenţi, lectori sau chiar conferenţiari să spună ceva ce nu convine “generalilor” din universităţi (şi nu mă refer aici nici într-un caz la Universitatea e Vest). Să mă refer, de exemplu, la Cluj : dacă e o persoană în Universitate care spune ceva împotriva domnului Marga, în următoarele 20 de minute este pasibil cu un exil pe Sfânta Elena.


“La o facultate din Timişoara, era toată familia, mai lipseau peştii din acvariu”

Cum se stă la Universitatea de Vest în privinţa celorlalte două aspecte punctate de ministrul Educaţiei : nepotismul universitar şi promovarea prea uşoară a examenelor de către studenţi?
În legătură cu nepotismul, Grupul pentru Reformă Universitară a mai avut o iniţiativă în urmă cu aproximativ doi ani. Câtă vreme acest lucru este posibil, fenomenul nu va fi eradicat. E în firea lucrurilor ca părinţii să-şi ajute copiii, soţii să se ajute între ei, dacă acest lucru e posibil. La un moment dat, la Universitatea de Vest, la o anumită facultate, nu spun care, era toată familia, mai lipseau peştii din acvariu. Pe de altă parte, există cazuri unde cei din familie ajunşi în sistem sunt foarte profesionişti. La Medicină, de pildă, cunosc un astfel de caz, în care fiica unui mare profesor universitar este cadru universitar şi, la rândul ei, o foarte bună profesionistă. Aici, lucrurile trebuie privite cu precauţie.
În Germania, însă, pentru a deveni conferenţiar sau profesor, trebuie să pleci în alt oraş dacă ai pe cineva din familie la acea universitate. În plus, nu pot fi promovate în conducere persoane care sunt rude de sânge cu cei care le promovează. Lucrurile acestea sunt prevăzute de o legislaţie clar elaborată, de un regulament de ordine interioară, astfel că asemenea cazuri nu mai e nevoie să facă obiectul unor discuţii, al unor nuanţări, pe care le-am făcut şi eu. Lucrurile acestea trebuie prevenite înainte de a se petrece fenomenul.
În privinţa celeilalte probleme, cea cu trecutul prea uşor al unor examene de către studenţi, vreau să spun că noi, dacă ne picăm studenţii, nu ne mai luăm salariile. Dacă de luna viitoare, studenţii vor fi trecuţi printr-o sită foarte exigentă, noi nu vom mai putea lua salariile, pentru că plata prestaţiei didactice se face în funcţie de numărul studenţilor. Am mai spus-o şi continuu să o spun : nu cred că se poate face reformă câtă vreme raportul profesor - student nu e bazat pe criterii de valoare.
În Serbia, de exemplu, la Facultatea de Jurnalistică sunt 25 de locuri, iar acolo sunt admişi 25 de studenţi, nu 100. La Facultatea de Ştiinţe Economice din Belgrad nu sunt mii de studenţi într-un an. La noi, însă, intervine un calcul politic foarte simplu şi pe care se bazează şi învăţământul universitar de stat, şi cel privat, şi anume : învăţământul universitar maschează un procent destul de stufos de şomeri. Niciun partid nu va avea curajul să facă un învăţământ de o exigenţă foarte înaltă, pentru că lucrurile o vor lua razna în ceea ce priveşte şomajul. În altă ordine de idei, să nu uităm că, procentual, România este în urma Bulgariei în ceea ce priveşte numărul de studenţi şi numărul de tineri care, la 30 de ani, ajung să aibă studii universitare. Noi suntem undeva în jurul cifrei de 20%, în timp ce media europeană trece uşor de 30%.
Asta înseamnă că şi perspectiva asupra studiilor universitare suferă o nouă filosofie. Sistemul Bologna nu este altceva decât jumătate de universitate, un fel de pregătire pentru masterat, iar în perspectivă, specializarea propriu-zisă a elitelor se va face la nivel de doctorat. Doctoratul, însă, nu mai este ce a fost acum 20 de ani, când numărul doctoranzilor era mult mai mic, şi era firesc să fie aşa.
Învăţământului universitar i se cere să fie exigent, dar în actualele condiţii este similar cu a cere unei uzine de automobile să facă o caroserie performantă din carton. “Materialul” pe care îl primeşte universitatea, după 12 clase, este reprezentat în majoritate de semianalfabeţi. La nivelul clasei a XII-a nu e posibil ca un elev să nu ştie să scrie în limba română. Să înveţi pe cineva gramatica la 18 - 19 ani e foarte greu. Apoi mai e o problemă : cu ce competenţă cognitivă vin acei copii, deprinşi fiind să înveţe pe de rost, nu au opinii, le e frică să facă lucrul acesta, nu ştiu să refrazeze, nu au o maturitate pe care în mod normal ar trebui să o aibă? Ei vin dintr-o şcoală care – îmi pare rău că trebuie să o spun – e la nivelul unui club de discuţii mai mult sau mai puţin formal.
Cine spune că nu există profesori competenţi se înşală. Nu există un climat de competenţă, aici e problema. Profesorii competenţi sunt creaţi de climatul de competenţă. Aşa cum în economie, un climat concurenţial face ca între firme să abunde ofertele, aşa, în educaţie, în învăţământul universitar, climatul concurenţial nu există, statul de funcţii este un sistem sovietic de exprimare, criteriile sunt mai mult sau mai puţin formale, banii sunt puţini – cum sunt de 20 de ani – şi, aşa cum s-a întâmplat şi în economie, banii nu se duc unde trebuie sau, dacă se duc, se duc într-un fel de loterie, în interese foarte bine puse la punct. Asta face ca tinerii să nu mai intre în viaţa universitară. În şcoala preuniversitară asta face ca nivelul dorinţei elevilor de a învăţa să scadă.
Ceea ce e foarte interesant este că, în momentul de faţă, şcoala românească se transformă într-un fel de pepinieră pentru învăţământul universitar european – mulţi dintre absolvenţii de liceu aleg să meargă la studii în Austria, unde învăţământul nu mai costă atât de mult ca în anii trecuţi, ceea ce va duce la un exod de elite universitare spre Occident.


“În momentul de faţă, universitatea reprezintă şi un refugiu pentru tineri”

Aţi amintit, la un moment dat de numărul studenţilor care e mai mic decât în Bulgaria. Un raport recent al Societăţii Academice Române – “Pentru o autonomie mai responsabilă. Expansiunea universităţilor în România” – arată că, în ultimii zece ani, numărul studenţilor s-a triplat, în condiţiile în care în aceeaşi perioadă populaţia de 18 - 24 de ani a scăzut cu 15%. Ce indică, de fapt, aceste cifre?
În opinia mea, acesta este rezultatul unei pauperizări tot mai accentuate în mediul rural. Statisticile arată că din ce în ce mai mulţi studenţi au venit, în ultimii ani, dinspre mediul rural, dintr-o dorinţă firească de a părăsi această zonă în care nu au niciun fel de şansă. Pe de altă parte, universitatea este intervalul temporar în care studenţii studiază şi îşi şi câştigă existenţa. Din experienţa pe care o am la catedră, pot spune că, în momentul de faţă, universitatea reprezintă şi un refugiu pentru tineri. Majoritatea dintre cei care vin la studii din mediul rural au şansa să rămână cu un an, doi mai mult la studii, în oraş, pentru că masteratele le prelungesc şederea în acest mediu.
Cu toate acestea, eu sunt foarte sceptic, pentru că eficienţa unor asemenea cifre ar trebui să se reflecte în plan social. După cum se ştie, “Spiru Haret” a produs pe bandă rulantă, zeci, sute de mii de absolvenţi, iar viaţa de zi cu zi arată că nu mai poţi intra într-un butic fără ca vânzătoarea să fie cu studii universitare, nu mai există niciun fel de relaţie între piaţa muncii şi ceea ce se cheamă producţia de absolvenţi. În continuare, facultăţile cu cei mai mulţi absolvenţi sunt Ştiinţele Economice şi Dreptul, iar piaţa muncii nu arată chiar aşa. Nu ştiu dacă e bine sau nu, însă aici sunt nişte pierderi extraordinare de la buget – investiţii în salariile profesorilor, în infrastructură, apoi sunt pierderi în piaţa muncii, pierderi în momentul în care angajatorii sunt obligaţi să îi angajeze la nivel de studii superioare.
Pe de altă parte, din cifrele pe care le-am avut la dispoziţie în urmă cu aproximativ un an, rezulta că peste 40% dintre studenţi aveau o slujbă sezonieră sau una permanentă, ceea ce arată că nivelul de subvenţionare a învăţământului nu este suficient şi vine să completeze ceea ce spuneam în legătură cu pauperizarea continuă a populaţiei din România.

Deci, a avut dreptate preşedintele când spunea că de pe băncile şcolii ies prea mulţi “filosofi”?
Nu ştiu dacă acest lucru ar trebui să ne preocupe. Mă tem că este o problemă momentul în care piaţa muncii nu ne spune nimic în legătură cu absolvenţii noştri. Din câte ştiu, în prezent, dacă citeşti orice cerere de muncă, observi că sunt solicitaţi îndeosebi meseriaşii. Liceele vocaţionale – pe care doamna Andronescu le-a lichidat la un moment dat –, sunt cele care trebuie să-i formeze.
Pe de altă parte, pe piaţa din SUA, de exemplu, universitatea este un mit pentru multă lume, pentru că ea costă foarte mult – preţurile unui ciclu de trei ani, în România, sunt ridicol de mici faţă de ceea ce ar trebui să fie. Şi afirm acest lucru fără să spun că oamenii au bani să plătească ori că e o soluţie să măreşti aceste taxe. Soluţia trebuie găsită în altă parte, aşa cum se face în toate ţările civilizate. În momentul în care porneşti să faci o facultate şi eşti foarte bun, eşti deja urmărit de firme. Domnul ministru era student în anul I când era deja curtat de o firmă din Franţa. Acest parteneriat dintre societatea românească şi învăţământul universitar nu funcţionează. Pe de altă parte, sistemul universitar, în care cei de la catedră sunt un fel de preoţi care oficiază teoria fără a fi capabili să intre în tenebrele practicii, iarăşi e destul de complicat. Din acest motiv, mulţi se plâng că studenţii nu prea ştiu ce să facă. Şi aici e de lucrat. Cred că o autonomie mai accentuată a universităţilor ar fi de natură să rezolve problema. În momentul în care s-a dat drumul la învăţământul privat, am fost atât de naiv să cred că acesta va aduna cei mai buni profesori, aşa cum se întâmplă în Occident. În România, învăţământul privat nu a făcut altceva decât să privatizeze una dintre industriile care, în momentul de faţă, funcţionează perfect în România – industria diplomelor universitare.


“În viaţa universitară occidentală, cei care se ocupă de cercetare nu fac şi normă didactică”

Societatea Academică Română arată, în acelaşi raport de care aminteam, că învăţământul superior din România s-a autonomizat înainte de a fi pregătit pentru performanţă. Ce lipseşte pentru a face posibilă intrarea într-o competiţie pentru calitate?
În primul rând, banii. Nu poţi porni la drum doar cu competenţă. Universităţile aflate în “Topul 500”, de exemplu, nu sunt universităţi care produc profesori de engleză, nu sunt şcoli de actorie sau muzică, ci universităţi care, în cea mai mare parte, asigură pregătire în domeniile tehnic, sociologic, al medicinii, unde elementul esenţial al pregătirii universitare îl constituie cercetarea. Noi, când spunem universitate, spunem automat pregătire didactică. În viaţa universitară occidentală, cercetarea ocupă un loc extrem de important, dar trebuie precizat că cei care se ocupă de cercetare nu mai fac şi normă didactică. Nu îmi plac generalizările, dar în România, cercetarea înseamnă, de cele mai multe ori, programe care au mai mult sau mai puţin legătură cu realitatea. În Occident, cercetarea înseamnă intrarea în proiecte mari, la care universităţile îşi aduc o importantă contribuţie, acolo se poate face cercetare în stare pură. Or, ca să faci cercetare, îţi trebuie laboratoare. Ca să ai laboratoare, trebuie să intri într-un sistem ce presupune cheltuieli foarte serioase, deci bani. Ceea ce e extrem de important pentru ca lucrurile să fie eficiente este ca legislaţia să nu încurajeze în niciun caz nici submediocritatea, nici “playback-ul” acesta care se face : noi ne prefacem că facem şcoală şi dăm diplome studenţilor, ei se fac că învaţă. Pentru a avea un sistem de cercetare ca în Vest trebuie să existe o legislaţie care să încurajeze competiţia, iar actorii (profesori, studenţi, comunitate) să lucreze împreună. Există domenii unde avem oameni competenţi şi care pot câştiga enorm de mulţi bani, făcând lucruri practice or, nu mi-i imaginez dând ceea ce au mai bun în ei la catedră. De asemenea, nu-mi imaginez în afara acestei ecuaţii studenţii. Aici lucrurile sunt complicate şi ar trebui simplificate. Problema relaţiei student - profesor ar trebui urmărită prin evaluarea anonimă.
Învăţământul universitar românesc este tot un învăţământ de pe vremea domnului Trandafir : profesorul stă la catedră, spune ce are de spus, pleacă şi nu există niciun fel de muncă în grup, cum nu există diversificare pedagogică ori proiecte mari care să fie urmărite. Dar problema învăţământului românesc nu poate fi detaşată şi judecată în afara contextului societăţii româneşti, e raportul microcosmosului faţă de macrocosmos. Ce se întâmplă în societatea românească se regăseşte, cu bine şi rău, la nivelul învăţământului.


“Fuziunea universităţilor va eşua când se vor face evaluările”

Ar schimba lucrurile în bine fuziunea universităţilor? Ministrul Daniel Funeriu a anunţat că a cerut Consiliului Naţional pentru Finanţarea Învăţământului Superior crearea de instrumente de finanţare pentru acest proiect.
Ideea mi se pare foarte bună. În contextul în care numai în vestul României există diverse facultăţi, de pildă, de medicină, ce rost are să faci medicină şi la Timişoara, şi la Arad, şi la Reşiţa, şi la Oradea? Din moment ce banii pentru coşul numit învăţământ universitar sunt aceiaşi, coşurile trebuie să fie mai puţine. Cu alte cuvinte, banii vor trebui să meargă spre cel care face medicină mai bună. Procesul va eşua, însă, în momentul în care se vor face evaluările şi în momentul în care factorul politic va interveni şi în această problemă. Universităţile sunt fenomene electorale pentru partide, de multă vreme. Aşa că mă tem că acest lucru se va rezolva nu printr-o bătălie a competenţelor şi a valorii intrinseci, ci la nivel politic.