“Aderarea la Spaţiul Schengen este o res­ponsabilitate enormă. Frontiera lor devine fron­tiera noastră. Trebuie să fie capabili să o controleze, în timp ce aici au loc diver­se tipuri de trafic. Trebuie rezolvată şi problema co­rupţiei : un vameş român câştigă 400 de euro pe lună ”, a decla­rat ministrul francez pentru Afaceri Europene, Lau­rent Wauquiez, într-un interviu publicat joi de cotidianul La Croix. Câtă dreptate are oficialul francez făcând această declaraţie?
Nu are dreptate invocând problema în acest context. În primul rând, cu o lip­să de fair-play pe care nici măcar nu încearcă să o simuleze, se încearcă schimbarea din mers a regulilor jocului. În al doilea rând, problema corupţiei de la vamă nu e nouă, la fel, nici cea a intangibilităţii duty-free-urilor terestre din România (care joacă un rol esenţial în contra­banda cu ţigări). Totuşi, până acum oficialii francezi şi germani care vor să ne ţină la uşa Schen­gen nu ne-au arătat cu degetul la niciuna din­tre piruetele pe care autorităţile române le fă­cuseră pentru salvarea acestor afaceri, Ro­mâ­nia rămânând singurul stat comunitar unde acestea funcţionează la frontiere terestre.
Nu are dreptate să pună problemele de corupţie înregistrate la vamă pe seama re­muneraţiei inconsistente a vameşilor. În pri­mul rând, dacă s-ar merge pe raţionamentul acesta, ar trebui să se permită oficial, cu derogare, furtul, contrabanda, favorizarea infractorului, pentru toţi angajaţii statului prost plătiţi, dar şi pentru cei care se consideră prost plătiţi : de la comisari de Gardă Financiară, la poliţişti, pro­curori sau magistraţi. În plus, e greu de crezut că statul şi-ar putea permite remuneraţii la valoarea costului protecţiei unei filiere de con­trabandă ori a muşamalizării unui dosar penal, de exemplu. În al doilea rând, moralitatea unui om nu este condiţionată de banii pe care îi câştigă. Iar pentru imoralitate există legi.
Totuşi, Laurent Wauquiez are dreptate într-o privinţă. O jumătate de adevăr care, chiar dacă nu poate fi luată în calcul în orice context, nu ar trebui ignorată. Asupra ei ar trebui să se aplece autorităţile române. Mai devreme sau mai târziu, s-ar putea să fie rea­dusă în atenţie. Problema contrabandei cu ţi­gări – făcute pe sub nasul vameşilor – este veche. De ani de zile, a fost tratată în presă până la saturaţie. Mediatizarea capturilor de ţigări, ajunsă la ordinea zilei, s-a banalizat într-atât încât, de o bună bucată de timp, nici măcar ru­bricile de fapt divers nu le mai “prinde”. La rân­dul lor, autorităţile (respectiv Poliţie şi Poliţie de Frontieră) par să-şi fi dat seama de vânarea de vânt făcută cu aplomb, doar că sunt obligate să continue lupta chiar dacă, în lipsa unei legi care să meargă la rădăcina răului, taie doar rămurele. Dacă voinţa de a pune punct contra­ban­dei cu ţigări făcute prin intermediul duty-free-urilor nu ar fi fost mimată (în contextul în care este recunoscut că mare parte din tu­tunul ilicit care circulă pe piaţa neagră pro­vine din aceste magazine), s-ar fi decis demult închiderea lor. În martie anul trecut s-a anun­ţat o nouă încercare de desfiinţare a acestora, doar că ordonanţa care a stat la baza deciziei pare a fi fost atât de bine gândită încât o instanţă din Vâlcea a făcut-o rapid zob, pavând cu filele sentinţei drumul spre bunăstare al tuturor magazinelor tax-free din România. În 2009, anunţă reprezentanţii Gărzii Financiare, prejudiciul estimat a fi cauzat de contrabanda cu ţigări (mare parte, rulate prin duty-free-uri) s-a ridicat la un miliard de euro. Comisarul ge­neral al Gărzii Financiare, Ladányi Árpád Csaba, declara că „duty-free-urile vând atât de mult încât fiecare persoană care călătoreşte ar trebui să cumpere câte 50 de pachete de ţigări”. Aspect pe care vameşii români par să nu-l fi observat.