Subiectul zilei pe plan internaţional, dezvăluirile făcute de portalul web de investigaţii WikiLeaks, nu a ocolit nici România, documentele diplomatice secrete publicate de deja celebrul portal dezvăluind un aspect cunoscut în ţară, dar despre care nu s-a vorbit aproape deloc – faptul că asupra autorităţilor române au continuat şi în ultimii ani presiunile pentru a debloca adopţiile internaţionale, interzise prin moratoriul din 2001. Angajaţi din sistemul timişean de protecţie a copilului spun că pe toată această perioadă au continuat încercările de discreditare a sistemului de îngrijire a copiilor instituţionalizaţi, pentru a se acredita ideea că adopţiile internaţionale trebuie reluate urgent.


Presiuni exercitate pe cale oficială

Conform documentelor diplo­matice secrete publicate zilele trecute de portalul de investigaţii WikiLeaks, România a fost în ultimii ani ţinta unor presiuni exercitate constant şi concer­tat pentru a relua adopţiile inter­na­ţionale. 
Potrivit unor note diplomatice redactate de ambasade ale unor state vestice din Bucureşti, unii dintre copiii români a căror adopţie internaţională a fost refuzată s-ar putea afla în situaţii în care bunăstarea lor nu e protejată adec­vat, fără să se precizeze de unde s-a ajuns la aceste concluzii. “Procesul complet netransparent al Grupului de lucru sugerează că unii dintre copii ar putea rămâne de fapt în situaţii tem­porare, în care bunăstarea lor nu este protejată în mod adecvat. Credem că trebuie să exercităm în continuare presiuni asupra Oficiului Român pentru Adopţii pentru a deschide concluziile Grupului unei analize internaţionale transparente şi obiective şi să stabi­lească un cadru legal care să permită adopţii internaţionale pentru cazurile adecvate aflate în desfăşurare”, se arată într-un document diplomatic pu­blicat de WikiLeaks, care face referire la un raport al Grupului de lucru al Ofi­ciului Român pentru Adopţii, înfinţat în iunie 2005, pentru a analiza cererile de adopţie formulate de familii din stră­i­nătate.
Ca o coincidenţă, exact în aceeaşi perioadă, o serie de publicaţii america­ne, dar şi din state vest-europene pu­blicau o serie de articole “de investi­ga­ţie”, menite să ilustreze cât de groaz­nice erau condiţiile din unele unităţi de in­stituţionalizare a copiilor din Româ­nia, inclusiv din Timiş. Ulterior, s-a de­mon­strat că articolele nu aveau nimic în co­mun cu realitatea.
Astfel, în 2006, anul întocmirii acelor rapoarte publicate de WikiLeaks, organizaţia Mental Disability Rights International descria “condiţiile de ne­imaginat în care sunt instituţionalizaţi orfanii in partea de vest a ţării”. Ra­portul, care nu dădea niciun nume şi nu indica nicio unitate sanitară anu­me, cita un presupus cadru medical din Timiş, care spunea : “Facem tot ce pu­tem, dar ne este imposibil să oprim răspândirea păduchilor sau a altor boli contagioase... Sunt prea mulţi. Ei ajung să aibă dizabilităţi tocmai pentru că stau aici”. Evident, respectivul raport, neverificat, a fost preluat prompt de către publicaţii precum New York Times, care au subliniat cu această ocazie necesitatea reluării adopţiilor internaţionale.
Ulterior, ancheta deschisă de au­torităţile române dezvăluia că respec­tivele “investigaţii” făcute de Mental Disability Rights, inclusiv în Timiş, nu aveau acoperire în realitate. “Condi­ţiile inumane prezentate nu se găsesc în nicio locaţie a Direcţiei. D.G.A.­S.­P.C. Timiş este indignată că acest articol doreşte să denigreze România şi să prezinte poporul român ca fiind unul insensibil la nevoile copiilor aflaţi în dificultate. Este revoltător faptul că se încearcă denigrarea instituţiei noas­tre şi a altor instituţii similare din ţară, fără o documentaţie solidă şi fără să se ţină seama de realitate”, preciza atunci Direcţia Generală pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş.


O.N.G.-urile profitoare, factor de presiune

Adrian Marcu, preşedintele Sin­dicatului Pro A.S. al angajaţilor din sistemul de asistenţă socială timişean, spune că presiunile, confirmate acum oficial, au făcut ca periodic să apară acele fabulaţii legate de cât de grele sunt condiţiile în care locuiesc copiii instituţionalizaţi. “Copiii, fie ei în centre rezidenţiale, fie în grija unor asistenţi maternali, sunt bine îngrijiţi. Din acest punct de vedere, moratoriul care interzicea adopţiile internaţionale a fost unul bine venit. Evident că acum se fac presiuni pentru reluarea adopţiilor internaţionale, şi o formă de presiune au fost şi acele articole-fabulaţii, menite să sugereze că nu ar fi îngrijiţi bine copiii instituţionalizaţi din România”.
Pe lângă presiunile externe, preci­zează Adrian Marcu, România a fost constant ţinta unor presiuni pentru re­luarea adopţiilor internaţionale făcute de ONG-uri “filantropice”, care inter­mediau adopţiile internaţionale, inclu­siv în Timiş, câştigând bani frumoşi şi jucând, practic, rolul unor samsari de copii. “Sunt persoane şi fundaţii care au câştigat de pe urma intermedierii adopţiilor internaţionale, inclusiv aici, în Timiş, sume fabuloase. Erau la un moment dat zeci de fundaţii care se ocupau cu aşa ceva şi care au dispărut imediat după 2001, odată cu moratoriul, pentru că existenţa lor probabil că nu se mai justifica dacă nu puteau să mai câştige bani din adopţiile interna­ţionale. Acum, aceşti oameni ar vrea să revină acele vremuri, cu posibili­tăţile lor de câştig”, mai spune liderul sin­dical timişean.


Copii daţi dispăruţi

Moratoriul a pus capăt şi unei pe­rioade în care, deşi aveau obligaţia monitorizării copiilor adoptaţi peste hotare, structurile de profil nu şi-au prea făcut treaba. Astfel, pentru 221 de copii din Timiş, daţi spre adopţie din 1998 şi până în momentul instituirii moratoriului, ar fi trebuit să se pri­mească, potrivit legii, peste 1.700 de rapoarte post-adopţie, în care să se precizeze unde şi în ce stare sunt. Însă doar 600 de astfel de rapoarte au ajuns în România şi, cu toate că s-a promis, la nivel de Bucureşti, demararea unei anchete, această investigaţie nu s-a făcut şi, în prezent, s-a ajuns în situaţia ca nicio instituţie să nu mai aibă în competenţe demararea unei astfel de investigaţii.
“În privinţa acestor rapoarte post-adopţie, totul depindea de statul res­pectiv. Dacă un copil e plecat în Ame­rica, de exemplu, nu prea poţi să faci nimic. Poţi să faci demersuri la Am­basada României din SUA, dar nu ai niciun fel de metode de constrângere. Pentru că tot ce e pe teritoriu străin nu mai ţine de autorităţile române. Poţi să faci, teoretic, presiuni asupra auto­rităţilor americane, dar numai atât. Nu putem sa interferăm pe teritoriul altor state, pentru că nu avem acest drept”, ne-a declarat, sub protecţia anoni­ma­tului, o angajată a Oficiului Român pentru Adopţii.
“Adevărul, acesta este : struc­tu­rile româneşti de profil aveau obli­gaţia monitorizării acestor copii. Lucru care nu s-a întâmplat. S-a spus ulterior, re­troactiv, că nu s-au făcut acele mo­ni­torizări, pentru că nu au fost bani. Dar nu s-a spus asta atunci. Şi fără aceste rapoarte post-adopţie, mă întreb cum s-a făcut monitorizarea acestor copii. Cum pot să certifice au­torităţile româ­ne că aceşti copii sunt bine, sunt să­nătoşi şi nu au ajuns vic­time ale trafi­cului de carne vie sau ale traficului de organe?” întreabă Adrian Marcu.
“În principiu, o bună parte din aceste rapoarte post-adopţie sunt fă­cute. Sigur, nemaifiind adopţii inter­naţionale de circa patru ani, e deja un aspect pe care nu îl mai putem discuta. Rapoartele se trimiteau, conform legii, pentru o perioadă de doi ani. Dar pot să vă spun că în prezent lucrăm la schim­barea legislaţiei, astfel încât, prin noile reglementări, să fie mult mai clar şi mult mai strict cadrul legal cu privire la monitorizarea post-adopţie. Pentru că, fără discuţie, vechiul cadru legal tre­buia îmbunătăţit”, ne declara, anul tre­cut, secretarul de stat Bogdan Pa­nait, directorul Oficiului Român pen­tru Adopţii.
Deocamdată, autorităţile române nu par să cedeze în faţa presiunilor, care au continuat inclusiv în cadrul Uniunii Europene. “În ceea ce priveşte adopţiile, România are o lege naţio­nală. Se poate face lobby oricât, la Bruxelles şi nu numai. România nu-şi schimbă legea adopţiilor cel puţin cât eu voi fi preşedintele României”, a de­clarat preşedintele Traian Băsescu. 


Oficial, în Timişoara nu au fost adopţii mascate

Pentru că nu doar inventivitatea românului în a specula scăpările legii e uluitoare, pe parcursul ultimilor ani au continuat, în diverse forme, moda­lităţile alternative de a adopta copii români de familii din străinătate. Ast­fel, în ultimii ani s-a practicat metoda “tratamentul”, care presupunea scoa­terea unui copil cu o anumită afecţiune (reală sau fabricată în acte) din ţară, pe motiv că are nevoie de tratament în străinătate. Cei care îl treceau graniţa erau de fapt viitorii părinţi adoptivi sau angajaţi ai acestora, iar respectivul minor nu se mai întorcea nicicând în România. “Din informaţiile pe care noi le deţinem, astfel de cazuri, de deplasări în străinătate ale unor copii, care să nu mai revină ulterior în ţară nu au fost semnalate în Timişoara”, ne-a de­cla­rat Constanţa Şerban, preşedintele Serviciului Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei Timişoara.
Un aspect îmbucurător, ca al­ternativă la adopţiile internaţionale, e faptul că, în Timiş cel puţin, adopţiile interne par să se înscrie pe un trend ascendent. Astfel, în 2009 au fost atestate sau reatestate ca apte să adopte un copil 75 de persoane sau familii, faţă de 2008, când au fost atestate sau re­atestate 52 de familii sau persoane.