Chiar dacă a fost extrem de contestată decizia minis­trului Sănătăţii, Cseke Attila, de a transforma o serie de spitale orăşeneşti în cămine pentru bătrâni, se pare că, în Timiş cel puţin, există interes pentru construirea şi amenajarea unor noi centre de zi pentru persoanele vârstni­ce. Şi aceasta pentru că, din cauza procesului de îmbătrânire a populaţiei, a sărăciei sau a schimbării unor mentalităţi legate de conceptul de familie, pentru tot mai mulţi bătrâni există solicitări de internare în aziluri sau cămine, aceasta în condiţiile în care centrele de acest gen au toate locurile ocupate.


Un număr prea mic de centre în raport cu solicitările

În Timiş, numărul solici­tărilor de internare a unor bă­trâni în azile sau cămine pentru persoane vârstnice este în cre­ştere, cereri în acest în acest sens fiind făcute individual de persoane ajunse la vârsta a treia dar şi de familiile acestora.

Creşterea numărului soli­citărilor de internare a unor bă­trâni în cen­tre de zi de speciali­tate are le­gătură cu accentua­rea procesu­lui de îmbătrânire a populaţiei. Conform Consiliului Judeţean Timiş, numărul vârst­nicilor de peste 65 de ani a cres­cut con­stant în ultimii ani, fiind în pre­zent de peste 57.500 de persoa­ne, reprezentând un pro­cent de 15,63% din totalul popu­laţiei adulte, faţă de 13% acum cinci ani. În mediul urban, nu­mărul persoanelor vârstnice de peste 65 de ani este de 15.780, repre­zentând 3,6% din totalul popu­laţiei urbane, însă în me­diul rural numărul persoanelor de peste 65 de ani este de 41.740, reprezentând 12,03% din totalul populaţiei rurale.

Pentru că o parte din aceşti bătrâni nu au familii şi nu se mai pot îngriji singuri, au pro­bleme grave de sănătate sau nu se află în relaţii prea bune cu fa­­milia, solicită internarea în cămine de bătrâni.

În raport cu aceste solici­tări, numărul locurilor disponi­bile în centrele de specialitate este insuficient. “La nivelul judeţului funcţionează doar şap­te centre de zi destinate per­soa­nelor adulte. Serviciile so­ciale existente nu acoperă nici spaţiul, nici numărul de per­soane, nici categoriile cărora ar trebui să se adreseze şi cu atât mai puţin nevoile persoanelor aflate în dificultate. Pe lângă lipsa serviciilor primare, se constată o lipsă acută a servi­ciilor sociale de specialitate la nivelul întregului judeţ, dar mai ales în mediul rural”, precizează reprezentanţii C.J. Timiş, într-un raport recent menit să indi­ce cele mai importante proble­me sociale din judeţ.


Cămine cu toate locurile ocupate

Nu există prea multe op­ţiuni pentru bătrânii cu pensii mici şi o situa­ţie nu foarte bună, care nu se pot interna decât în căminele de bătrâni din siste­mul de stat. Astfel, în judeţ există un cămin de bătrâni în sis­tem pu­blic la Timişoara, pe stra­da Ino­cenţiu Klein, unul la Jim­bolia şi unul la Comloşu Mare.

Numărul acestor centre es­te insuficient şi, potrivit Rapor­tului C.J. Timiş, privind proble­matica socială la nivelul jude­ţului, majoritatea Primăriilor consideră că serviciile sociale care ar trebui înfiinţate la nive­lul comunităţilor locale sunt în primul rând cele destinate per­soanelor vârstnice (fie centre de zi, fie cantine sociale).

În judeţ mai există Cen­trele pentru Adulţi subordonate Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ti­miş, unde pot fi internaţi bă­trâni aflaţi în situaţii de risc, însă numai dacă suferă de han­dicap şi nu le pot fi asigurate în­grijirea şi protecţia la domiciliu sau în cadrul altor servicii din comunitate. Astfel de centre funcţionează la Lugoj, Ciacova, Variaş şi Găvojdia.

Rodica Ne­grea, directorul Direcţiei de Asis­tenţă Socială şi Protecţia Copi­lului Timiş, spune că există în mod constant cereri pentru in­ternare în aceste centre, care sunt destinate însă doar per­soanelor cu handicap. În aces­te centre au prioritate persoa­nele fără familie sau susţinători le­gali. Anul trecut aici au fost ca­zaţi 661 de beneficiari, înre­gis­trându-se 154 de intrări şi 138 de ieşiri din acest sistem de pro­tecţie rezidenţială a adulţilor.

În ceea ce priveşte cămi­nele de bătrâni propriu-zise, toate sunt ocupate la capacitate maximă. „Centrul e ocupat la capacitate maximă, şi există cereri ale unor bătrâni care aş­teaptă de ceva timp să se elibe­reze locuri pentru a se interna aici. Tot timpul am avut cel puţin două - trei cereri de acest gen”, spune viceprimarul co­mu­nei Comloşul Mare, Cos­min Almăjan. Toate cele 97 de locuri disponibile la acest că­min – finanţat de C.J. Timiş, prin Primărie – sunt ocupate.

Aceeaşi situaţie se re­mar­că şi în cazul Căminului de Bă­trâni din Jimbolia. Finanţarea acestui cămin se face parţial de către C.J. Timiş şi parţial de către Primăria Jimbolia şi, până acum, nu au fost probleme legate de asigurarea fondurilor necesare. „În prezent, toate cele o sută de locuri de la acest cămin sunt ocupate, şi ştiu că există, în continuare, cereri ale unor vârstnici care îşi doresc să vină aici”, precizează vice­primarul oraşului Jimbolia, Au­gustin Boldor.

Şi la Căminul pentru Per­soane Vârstnice Timişoara sunt ocupate toate cele 87 de locuri disponibile, iar conducerea acestuia încearcă să facă faţă volumului de muncă destul de mare în condiţiile unei scheme de personal reduse, criza de personal fiind acutizată de ple­carea din instituţie a unor in­firmiere care şi-au găsit locuri de muncă mult mai bine plătite peste hotare. În noiembrie 2010, două infirmiere şi-au dat demisia, plecând să lucreze în străinătate.

În concluzie, bătrânii cu pensii mici care îşi doresc să ajungă într-un astfel de cămin au de aşteptat, locurile fiind ocupate. În acest sens, poate că, după transformarea spi­talelor din Buziaş şi Ciacova în cămine de bătrâni vor putea fi soluţionate toate solicitările bătrânilor care îşi doresc să ajungă în astfel de structuri sau ale familiilor acestora. 


Viaţa la azil, un model importat din Vest

Dacă în urmă cu câţiva ani exista un număr mult mai mic de bătrâni dornici să ajun­gă în astfel de centre, dar şi mai pu­ţine familii care să ia decizia in­ternării unui vârstnic într-o astfel de instituţie, lucrurile s-au schimbat, dovadă fiind numă­rul mare de cereri de inter­nare de la căminele de bătrâni din sistemul public.

Conf. univ. dr. Bogdan Nadolu, de la Facultatea de Sociologie şi Psihologie, Secţia Sociologie-Antropologie a Uni­ver­sităţii de Vest, spune că acest fenomen este „importat” din ţări vest-europene şi că nu se pliază pe modelul autoh­ton, local care implică îngriji­rea vârstnicilor de către fami­lia aparţinătoare. „Aceste că­mi­ne specializate reprezintă o formă de servicii sociale speci­fică statelor ceva mai dezvol­tate. În ţările ceva mai puţin dezvoltate persistă acest model al păs­trării şi îngrijirii vârstni­cilor în cadrul familiei. Această tendin­ţă de creştere a număru­lui de bătrâni integraţi în astfel de centre nu se pliază însă foar­te bine pe modelul cultural local al familiei extinse, bazat pe prin­cipiul «cine nu are bătrâni să-şi cumpere»”.

Bogdan Nado­lu estimează că încă există re­zerve legate de integrarea bă­trânilor în ast­fel de centre, „deşi în multe ca­zuri bătrânii au parte, în aceste structuri, de servicii medicale mult mai bu­ne, asigurate con­stant, sociali­zează mult mai mult decât dacă ar fi rămas în cadrul familiei şi sunt înconjuraţi de persoane de aceeaşi vârstă, cu preocupări şi interese similare”.


Numărul bătrânilor neglijaţi sau abandonaţi, în creştere

Conform ultimul Raport al C.J. Timiş, privind problema­tica socială la nivelul judeţului, exis­tă un număr destul de mare de persoane vârstnice abandona­te sau neglijate de către aparţină­tori fie din cauza faptului că fa­milia nu dispune de posibilităţi materiale, fie pentru că per­soa­na vârstnică se află într-o rela­ţie conflictuală cu familia sau că există posibilitatea ca aces­te persoane să nu aibă aparţi­nători, ori nu are venituri pro­prii. Ca­zuri de bătrâni abando­naţi se întâlnesc cu preponderenţă în mediul ru­ral. Cele mai multe cazuri de acest gen au fost iden­tificare în comuna Checea, un­de au fost cinci bătrâni negli­jaţi, iar cele mai puţine în Bet­hausen, o sin­gură persoană.

În cazul persoanelor vârst­nice neglijate, raportul e egal şi în mediul rural şi în mediul urban, astfel de cazuri repre­zentând 0,10% din numă­rul total al populaţiei vârstnice.