Al doilea Guvern

Dacă înainte de 1989 un proces cu statul, sau cu o instituţie a acestuia era de neconceput, instituţiile fiind infailibile, şi emiţând decizii cărora cetăţenii erau nevoiţi să li se supună fără să crâcnească, realitatea din prezent stă exact pe dos, confirmând faptul că suntem un popor al extremelor.

În prezent statul este cel mai dat în judecată justiţiabil din România, şi, totodată, cel cu cele mai multe şanse de a pier­de un proces. Şi în ţară, şi afară, la C.E.D.O. Nu e amendă, nu e decizie instituţională, nu e sancţiune, şi mai nou, nu e act normativ ceva mai restrictiv care să nu fie contestate cu furie în justiţie. Astăzi orice decizie a unei structuri de stat a ajuns să aibă o valoare pur simbolică, neavând nici un impact şi nici o finalitate fără validarea ei de către justiţie.

Fără să se mai teamă de „sălile paşilor pierduţi”, zeci de mii de bugetari au câştigat în procese – maraton sume fabuloase, din sporuri şi diferenţe salariale încasate retroactiv pe baza unor lacune sau slăbiciuni legislative. Din 2007, de când românii se judecă într-o veselie cu orice instituţie posibilă şi imposibilă, statul a pierdut opt miliarde de lei, adică vreo două tranşe F.M.I.

De aceea, cel care spune că Guvernul face bugetul, şi Parlamentul îl vali­dea­ză, ar da dovadă de o gândire cel puţin limi­tată. Mai nou, bugetul este „făurit” în sălile tri­bunalelor, şi orice calcul făcut la început de an de Guvern se doevedeşte a fi empiric, orienta­tiv şi dat peste cap de sentinţele din ce în ce mai spectaculoase, şi nu în sensul bun al cuvântu­lui, date în diverse instanţe din ţară. Oricine în­cear­că să crâcnească împotriva acestui sistem, care s-a dovedit de foarte multe ori că funcţionează în mod discreţionar, este prompt pocnit cu argu­mentele „nemuritoare” ale statului de drept, ale dreptului neîngrădit de acces la justiţie şi ale independenţei puterii judecătoreşti, duse până în pânzele albe, chiar dacă asta înseamnă încălcarea, pe ici, pe colo, prin punctele esen­ţiale, a independenţei celorlalte puteri în stat.

Justiţia, cel puţin în momentul de faţă, nu are nici un interes vădit de a schim­ba acest sistem, care a funcţionat, în primul rând, în favoarea magistraţilor, aceştia fiind cei care au dat startul proceselor împotriva statului, cu care şi-au completat cu sporuri şi bonificaţii încasate retroactiv salariile oricum deja com­parabile cu cele din vest, şi care nu mai au de mult nici o legătură cu salariul mediu pe eco­nomie. Semnalul că se poate, că statul poate fi stors de resurse în presa sentinţelor definitive şi irevocabile a fost interpretat corect, dovadă fiind sutele de acţiuni „la comun” ale unor bugetari care, în grupuri variind între 1.500 şi 5.000 doar la nivelul unui judeţ şi-au revendicat drepturile care considerau că li se cuvin.

De aceea, magistraţii care se plâng acum de sufocarea sistemului cu pro­cese de acest gen, nu prea au de ce să fie re­voltaţi : ei au pornit tăvălugul. Dacă le-a con­venit postura de „ordonatori de credite”, pen­tru ei înşişi şi pentru alţi bugetari, acum trebuie să şi-o asume, cu bune şi cu rele. Cu siguranţă, maratonul proceselor de acest gen va conti­nua, deşi datoria statului către funcţionarii posesori de sentinţe definitive irevocabile şi definitive de „punere în drepturi” deja începe să fie una istorică, fiind concepute planuri de plată eşalonată, începând cu 2012 sau 2013. Curând, probabil că se vor vehicula şi termene de plată care vor începe cu 2030 sau 2040. E un alt „cadou”, de altfel, pentru generaţiile viitoare, pe lângă un sistem de pensii falimentar, unul de sănătate care nu se susţine şi o datorie exter­nă în creştere perpetuă, după modelul piramidal de succes „ne împrumutăm ca să dăm pensii şi salarii la bugetari”. Semn că România de peste 20 sau 30 de ani are toate şansele de a fi chiar şi mai spectaculoasă decât cea din prezent.