Anunţul preşedintelui, care s-a de­cla­rat în favoarea finanţării campaniilor electorale pentru locale şi parlamen­tare de la bugetul de stat sau de la bugetele locale ridică întrebări, naşte con­troverse şi nemulţumiri, dar e ancorat în realitate. Ai putea să-l acuzi pe preşedinte că, intervenind în activitatea de legiferare, îşi depăşeşte atribuţiile, sau, din contră, că nu a adus până acum în discuţie acest lucru. Ai putea să te revolţi şi să spui că, pe fondul sărăciei aproape sufocante în care se zbat ma­joritatea românilor, cheltuiala asta este ino­por­tună. Ai putea să te întrebi ce urmăreşte Tra­ian Băsescu : să cureţe mediul politic ori să trans­mită mesajul unei distanţări de grupul oligarhic din P.D.-L. şi al unei apropieri de aripa inte­lec­tuală? Dar nu poţi să te prefaci că nu vezi că, în această luare de poziţie, există un argu­ment solid : finanţarea partidelor politice şi a cam­paniilor electorale este (sau poate fi) strâns legată de fenomenul de corupţie – o pro­blemă general cunoscută, dar şi general acceptată..
În iunie anul trecut, Cristian Preda sublinia necesitatea finanţării exclusiv din resurse publice a partidelor politice, inclusiv a campaniilor electorale : “Problema este că în campanii se folosesc resurse private care mai apoi sunt convertite în reţele de clientelism. (...) În plus, resursele angajate în iniţiative private sunt enorme”, declara într-un interviu acordat TIMPOLIS. Câteva luni mai târziu, în decembrie, în cadrul conferinţei internaţio­nale „Consolidarea integrităţii politice în partidele de centru-dreapta din Europa de Sud-Est”, Monica Macovei mergea pe ace­eaşi idee, acu­zând că finanţarea partidelor politice şi a cam­pa­nii­lor electorale este strâns legată de fenomenul de corupţie. Me­canismul e simplu : un om de afaceri fi­nan­ţează un partid, îndeo­sebi în cam­pa­nii electo­rale, fără chitanţe, du­pă care fie primeşte con­tracte în cadrul unor lici­taţii tru­cate, al unor proceduri fără licitaţie, la pre­ţuri mai mari decât cel al pieţei, fie funcţii în siste­mul public. O problemă în plus e dată de faptul că, nu întot­deauna, cei care primesc acele func­ţii sunt com­petenţi. „Mi-e foarte greu să înţe­leg de ce un partid vrea să facă asta. Din­co­lo de a-ţi servi persoana care te-a finanţat, tu faci foarte rău partidului. O persoană incom­pe­tentă într-o funcţie va face prostii, şi rezul­ta­te­le slabe vor aduce pierderi partidului”, mai spu­nea europar­lamentarul Monica Macovei, în­clinând şi ea ba­lanţa spre finanţarea de către stat a campaniilor electorale, cu un control foarte eficient, însă.
Apoi, mai există un alt aspect al aceleiaşi probleme : ce se întâmplă când partidele sau factorii de răspundere ai acesto­ra ajung să depindă de un sponsor? Putem găsi un răspuns în timp ce căutăm punctul de pornire al ruperii Alianţei DA? Poate, da.
O simplă privire pe site-ul Autorităţii Electorale Permanente – instituţie care, conform legii, poate verifica doar parti­de­le, nu şi firmele către care pleacă bani – ara­tă că numai în campania pentru prezidenţialele din 2009, cele patru mari partide de pe scena politică (P.S.D., P.D.-L., P.N.L. şi U.D.M.R.) au avut între venituri şi cheltuieli un minus total de 15.947.049,69 de lei, adică în jur de peste 3,7 milioane de euro (P.N.L a înregistrat un minus de 5.660.008,09 lei, P.D.-L., -5.296.993 lei, Alianţa P.S.D.+P.C., -4.903.731,85 lei, iar U.D.­M.R., -86.316,75 lei). Primele întrebări care îţi vin în minte văzând aceste cifre sunt : Cine a suportat aceste pierderi? Şi, mai ales, de ce le suportă? Din altruism? Greu de crezut.