Anti-tero

Am învăţat de la mulţi câte ceva. Întâi de la părinţi, apoi de la dascăli, fiind obligat sau atrăgându-mă, cu harul lor, în mrejele lui a şti.

Am învăţat de la viaţă, de la duşmani, de la flori şi gâze, de la animale şi îngeri, de la personajele cărţilor şi de la eroii neamului.

Ei bine, de la el (un coleg într-o redacţie) am învăţat să uit.

Întâi am fost refractar (eu refuz să nu ţin minte tot!), apoi circumspect (bine, n-are rost să-mi încarc memoria cu inutilităţi), ca mai apoi să plec urechea la sfaturile subalternului (vine vremea când ai să uiţi en gros şi fără să vrei).

Acum, la ani buni de la avertis­mentul-sfat, sunt în măsură să-l declar magistru. De la el am învăţat că (şi să!) uit.

Nici nu ştiu, de pildă, de ce am înşiruit aceste vorbe, drept care sunt nevoit să le întrerup aici şirul. De ce? Ca să mă uit cum uit. Şi să nu uitaţi că-i boală ce se ia. Dacă vă uită Dumnezeu vii mai mult!