Anticamerist

Am mai spus-o: am fost (destul de mult şi la vârstă – chiar şi grad! – destul de fragede!) ins cu... anti­cameră “dotată” cu secretară. Ca astfel de şef m-am străduit (dar n-am reuşit) să nu fac oamenii să aştepte, să-şi irosească, în faţa unei uşi capitonate, speranţele şi tim­pul. Eu însu­mi (atunci, mai puţin, iar acum, cu nemiluita) am suferit şi sufăr acelaşi tratament. (Nu, nu ju­dec doar din punctul meu de vede­re, ci şi din al celui de după antica­meră, tracasat de telefoane – vreo 5-6! – de vizitatori ierarhici şi de... neaveniţi, bulversat deci, încât tim­pul liber şi-l transformă în timp de lucru!). Nu pot, însă, să accept invi­taţiile, programările, chemările la date fixe şi ore exacte, care nu se res­pectă. Am consumat timp (fertil) şi nervi (utili) făcând anticameră la ordin, chemat să aştept sau să con­stat absenţa, indisponibilitatea che­matorului sau inutilitatea, desuetitu­dinea convocării mele. Şi-atunci cum să mă abţin să nu spun că sunt unii şefi care-şi fac un obicei din a-şi pune subalternii în postura (umilin­ţa) de aşteptatori? Or fi crezând cei ce-mi papă timpul astfel că-mi iau posibilitatea (temporală) de a mai scrie, cum am jurat, tot ce văd şi doar cum văd! Acest articol e o dovadă că se-nşală, fiindcă şcoala ostăşiei m-a învăţat să trag din toate poziţiile.