Într-o oglindire corectă a realităţii, citatul din “Infernul” lui Dante Alighieri – “Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă!” – ar trebui să stea pe frontispiciul multora dintre spitalele din România. Ceea ce se întâmplă acum în multe unităţi spitaliceşti din ţară frizează absurdul şi, în egală măsură, provoacă spaime. Atitudinea autorităţilor faţă de această stare de fapt le transformă spaimele în angoase tuturor celor care ar trebui să beneficieze de serviciile sistemului sanitar, celor care intră într-un spital cu ultima speranţă pierdută într-un colţ de suflet.
Institutul de Boli Cardiovasculare Timişoara şi-a întrerupt activitatea chirurgicală, inclusiv cea de urgenţă, din cauza lipsei materialelor necesare intervenţiilor chirurgicale, în 3 noiembrie. Situaţia dezastruoasă a fost, însă, ţinută sub tăcere atât de către Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate, cât şi de către Ministerul Sănătăţii.
A ieşit la iveală câteva zile mai târziu, când, disperat de lipsa de reacţie şi ante-factum, şi post-factum, a autorităţilor – Casa Judeţeană de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii –, şeful Secţiei de Chirurgie Cardiacă a spitalului, prof. dr. Marian Gaşpar, a lansat presei un apel disperat. “În poziţia de şef de Secţie Chirurgie Cardiovascuală Timişoara, nu pot continua activitatea chirurgicală fără materiale asigurate de către spital şi nu pot cere pacienţilor un efort financiar pe care majoritatea ditre ei nu şi-l permit şi asta în ciuda legii”, scria prof. dr. Marian Gaşpar într-un mail trimis mass-media.
Un by-pass coronarian ar presupune din partea pacientului o cheltuială de aproximativ 5.000 de euro, investiţie făcută în materialele chirurgicale. Şi ca şi când în ţara salariului de 200 de euro nu ar fi suficientă o situaţie absurdă, intervine încă una : legea le interzice pacienţilor să-şi cumpere aceste materiale sanitare...
În atare situaţie, ce-i rămâne acestui medic, angajat într-un spital desprins parcă din opera kafkiană? Să continue să opereze şi să accepte astfel de intervenţii chirurgicale? Să ridice din umeri, nepăsător, în faţa bolnavilor pentru care mâine poate fi mult prea târziu? Să decidă, funcţie de venitul pacientului, cine poate sau cine are dreptul la o nouă zi? Să încurajeze clandestinitatea pentru a salva vieţi? Să aibă vieţi pe conştiinţă?
Situaţia aceasta, care se poate repeta oricând, la orice alt spital din ţară, este imaginea în oglindă a stării mai mult decât precare în care a ajuns sistemul de sănătate din România. Un sistem de sănătate slăbit şi îmbolnăvit de subfinanţare cronică. O situaţie greu de înţeles şi mai greu de acceptat în condiţiile în care, aşa cum am mai spus-o, lună de lună, 96,08% din populaţia din mediul urban şi 89,25% din populaţia de la sate contribuie la sistemul de asigurări de sănătate – acestea sunt, potrivit Ministerului Sănătăţii, datele pe anul 2005. Acelaşi sistem de sănătate care – după cum se menţionează în Planul Strategic al Ministerului Sănătăţii Publice 2008 - 2010 – a beneficiat, în 2007, de o dublare a fondurilor alocate sănătăţii publice, de la 2,1 miliarde de euro în 2004, la 4,3 miliarde în 2007. Deşi sunt sume mici în comparaţie cu sumele alocate sistemelor de sănătate din statele vestice, întrebarea este cum se poate intra în colaps cu un buget dublat?