Deşi de ani de zile Parlamentul legiferează cele mai năstruşnice legi posi­bile, gen Legea Calului, sau hotărâri ce vizează efectele razelor gamma asupra castraveţilor, nu a existat timpul necesar pentru realizarea unei legi măcar cât de cât aproape de normalitate care să reglementeze cazurile de malpraxis.
Ca şi când ştirile de la ora 17, respectiv 19 nu ar fi pline de exemple de medici care operează în stare de ebrietate, rugând asis­tentele să le aducă aminte ce trebuia extirpat, sau chirurgi care îşi uită ceasul sau ţigara prin stomacul pacienţilor, ori care tratează cance­rul cu algocalmin, şi le spun că duduie de sănătate celor cu metastaze în faze terminale, Legea mal­praxisului a rămas înţepenită în aceleaşi şa­bloane de ani buni, făcând posibil ca, cu toate anomaliile înregistrate zilnic în domenniul me­dical, judeţe precum Timişul să aibă doar două cazuri de medici sancţionaţi pe an, şi aceia prin mustrare, nici măcar scrisă, ci verbală.
Astfel, în momentul de faţă legislaţia de profil merge pe clasicul principiu, încetăţenit în România, că mortul e de vină. Că s-a născut în România, că s-a îmbolnăvit, că i-a trebuit operaţie când se putea trata cu ceai de muşeţel, că nu a s-a dus la Viena să se trateze, că nu a avut bani de clinică particulară sau mă­car de o şpagă decentă, ori că nu a chemat di­rect preotul, scutind sistemul medical şi aşa împovărat de datorii de o cheltuială în plus.
Pe lângă principiul „mortul e de vină”, în România instrumentarea cazurilor de malpraxis se mai bazează pe un principiu, oarecum derivat : mortul plăteşte. Astfel de­ce­datul (evident prin familie) trebuie să scoată de la teşcherea, de sub respete, banii necesari ana­lizelor doveditoare, care să ateste faptul că, dacă nu era nefericita întâlnire cu un purtător de halat alb, ar fi murit, cum se spune, sănă­tos. Acelaşi principiu e aplicat cu o râvnă demnă de o cauză mai bună şi de o serie de firme de asi­gu­rare care facturează fără pic de decenţă sume astronomice încasate de la cadrele medicale pe post de poliţe de asigurare, fără să ofere în schimb nimic, dar absolut nimic. Un medic ti­mi­şorean povestea că, după ştiinţa lui, ar fi mare mirare să fi fost vreodată despăgubiţi, din asi­gurările de malpraxis, mai mult de două victi­me, în tot Timişul, de-a lungul ultimilor ani. Ca şi în cazul altor poliţe de asigurare, genul acesta de asigurări de malpraxis are atât de multe clauze care absolvă asiguratorul de obligaţia de a plăti, încât ar putea fi denumită, fără problemă, neasigurare de malpraxis.
În plus, pe lângă aceste deficienţe legislative, eficacitatea unui sistem bun de des­păgubire în caz de malpraxis e viciată de zeci de alte chestiuni conjuncturale. Astfel, medicii greşesc din cauză că devin breaslă pe cale de dis­pariţie, după zecile de mii de cadre medica­le plecate definitiv şi irevocabil din România, în cazul cărora Ministerul Sănătăţii nu are altă re­acţie decât ridicarea din umeri. Din cauza lipsei de personal, aproape orice greşeală e permisă şi scuzabilă, fie ea şi incinerarea unui salon de maternitate plin cu nou născuţi. În plus, să nu uităm că şi medicii sunt personal bugetar, şi prin­cipiul echităţii în muncă spune că prestaţia trebuie să fie direct proporţională cu salariul, şi vieceversa. Deci minus 25%.
Una peste alta, plătitorul de asigurări de sănătate nu poate decât să asiste neputincios la „apocalipsa sanitară”, cu logistică pe butuci şi spitale de­populate. În felul ăsta, nu se poate decât ruga să nu se îmbolnăvească. În caz contrar, nu îi mai rămâne decât speranţa. Speranţa că îi vor ajunge banii din vânzarea casei pentru trata­mentul de la Viena.