Doi dintre cei mai activi repre­zen­tanţi ai societăţii civile, cei care, în anii 90, au scos în stradă sute de mii de oameni în Piaţa Universităţii, cei care au mobilizat intelectualitatea din România pentru a înfiinţa C.D.R., alternativa la puterea de atunci, Ana Blan­diana şi Romulus Rusan, au acceptat un dialog despre ce a fost şi ce este, despre ce s-a greşit, de ce s-a greşit şi de unde poate fi aşteptată speranţa. Şi asta pentru că întrebarea „Cui îi mai pasă de ce a fost?” dovedeşte că, pe de o parte, sunt mulţi cărora le pasă de ceea ce a fost, chiar dacă nu recunosc acest lucru şi vor să dea uitării trecu­tul, iar pe de alta, că necunoaş­terea trecutului, a greşelilor acestuia predispune la reeditarea lor, mai devreme sau mai târziu.


„Ideatic vorbind, Alianţa Civică a avut un avans de vreo 15 ani faţă de clasa politică”

Aţi participat la vernisajul expoziţiei „Rusaliile negre: deportarea în Bărăgan”, parte a unui proiect al Comisiei Eu­ro­pene, „Europa pentru ce­tăţeni. Memoria activă a Eu­ropei”. De ce este importantă această memorie activă?

Ana Blandiana (A.B.) : Pentru a înţelege prezentul. Tre­buie să înţelegem ce a fost pentru a în­ţelege reziduurile care au rămas, care împie­dică mersul firesc al lucrurilor înainte.


Întrebarea poate părea pue­ri­lă, dar după majoritatea arti­colelor care tratează teme si­milare, am observat reacţii care încep cu „Ce rost mai are să vorbiţi acum despre...?”

A.B. : Problema dezinteresului este o problemă foarte gravă, şi în primul rând a celor dezin­te­resaţi. Nu-ţi poţi cunoaşte definiţia fără să ştii de unde vii, ce au trăit părinţii tăi, ce s-a întâmplat înainte de naşte­rea ta sau după, încât s-a ajuns la ce este acum. Tot ce trăim acum provine din ce a fost. Cel care nu este interesat nici de ce a fost, nici de ce este nu e un bun cetăţean. După pă­re­rea mea, nu e nici ceea ce numim o fiinţă umană, atâta vreme cât omul se deosebeşte de ani­male tocmai prin gân­dire din care o par­te importantă o re­pre­zintă memoria.


Această expoziţie realizată la Biblioteca Centrală Universi­tară Timişoara este un proiect sus­ţi­nut de societatea civilă, aşa cum este Memorialul de la Sighet, pe care Consiliul Euro­pei l-a aşezat, în 1998, printre principalele locuri de păstrare a memoriei continen­tului, ală­turi de Memorialul de la Ausch­witz şi Memorialul Pă­cii din Normandia, şi aşa cum sunt multe alte proiecte în care v-aţi implicat de peste două de­cenii. Aţi simţit susţinere reală din partea clasei politice în proiecte de acest gen?

A.B. : Vă amintiţi de marile mitin­guri de la începutul anilor 90. Erau sute de mii de oameni ieşiţi în stradă. Ace­lea erau acţiunile Alianţei Civice, un O.N.G. care a înfiinţat Convenţia De­mo­crată şi care a pus la un loc partidele democratice împotriva F.S.N.-ului aflat la putere şi care controla totul. Partidul Alianţei a fost tot o creaţie a Alianţei Civice, dar care a dis­părut la scurt timp.

Despre susţinerea primită din par­tea clasei politice se poate discuta după 1997, până atunci eram inamicul public numărul unu.


Până în 1996, nici din partea opoziţiei nu aţi avut susţinere politică?

A.B. : Problema era că noi îi susţi­neam pe ei, nu ei pe noi. Era o perioa­dă în care însăşi noţiunea de partid era privită cu suspiciune şi nu creea adeziu­ne, pentru că existase partidul unic. Nu întâmplător, Ion Iliescu avusese ideea să-şi boteze partidul Frontul Salvării Naţionale. Adeziunea a creat-o ulterior Alianţa Civică, ea fiind cea care a spri­jinit partidele democratice.

Romulus Rusan (R.R.) : Până în 1997, când C.D.R. a ajuns la guvernare, noi aveam patru ani vechime, pentru că ideea Memorialului de la Sighet a apă­rut în 1992, a fost concretizată în 1993. Din punct de vedere politic, susţineam opoziţia democratică – şi anume cele trei partide Liberal, Ţărănesc şi cel Social-Democrat al lui Cunescu – prin mitinguri, prin comunicate în care le luam apărarea şi prin programele poli­tice pe care le susţineam şi care erau adoptate de C.D.R.

A.B. : Toate ideile acestor docu­mente, apărute în anii 1991, 1992, sunt ideile pe care încă nu reuşeşte să ni le impună U.E. Deci, ideatic vorbind, am avut un avans de vreo 15 ani faţă de clasa politică.

R.R. : La rândul lor, cei din clasa po­litică participau la Memorial, la sim­po­zioane, pentru că foarte mulţi erau foşti deţinuţi politici, domnii Corneliu Copo­su, Sergiu Cunescu, Vintilă Brătianu, un ultim descendent real al familiei Brătie­nilor, Ticu Dumitrescu. Deci, era o le­gă­tură cu aceste partide care veneau din România democratică de dinainte de război. Dar în privinţa sprijinului, dacă până în 1996 a fost un sprijin reciproc, în 1997 Memorialul Sighet a fost de­clarat ansamblu de interes naţional de către Parlamentul ales la finele anului 1996, asta după ce chiar Consiliul Eu­ropei îi conferise sprijin. A fost o necon­cordanţă între Consiliul Europei, cel mai important forum civic din Europa, şi partidele democratice, renăscute după 1990. Prin acest gir, dat şi de Parla­mentul României, Memorialul Sighet a devenit ceea ce este astăzi. A fost un sprijin simbolic din partea clasei politice.

Vreau să vă mai spun despre un apel al Alianţei Civice. În 1998, îna­inte cu două zile de a se împlini 80 de ani de la Marea Unire, Alianţa Civică a făcut o adunare la Ateneul Român, prin inter­mediul căreia chemam clasa politică să înfăptuiască punctele proclamate la Alba Iulia în 1918 care, în mare parte, coin­ci­deau cu programul nostru democratic...

A.B. : Şi cu cel al U.E., de fapt. Atunci a fost practic prima integrare reală.

R.R. : Am citit acel Apel, prin care îi rugam să ţină cont de tradiţiile de­mocratice din 1918, când s-a creat Ro­mânia modernă, şi l-am pus în căsuţele poştale ale tuturor celor 430 de parla­men­­tari români, rugându-i să ne răs­pundă. Răspunsurile multora au fost de genul : „Ce vă amestecaţi?” sau „Dacă vreţi să conduceţi, înscrieţi-vă în par­tide”. Ceea ce e semnificativ...


„Raportul de condamnare a comunismului a fost un fel de aşezare la raze Roentgen a clasei politice”

Am avut, în 2006, acel raport al preşe­din­te­lui, privind condam­narea morală a comu­nismului. Ce aţi fi aş­teptat să se întâmple după acel moment?

A.B. : Această con­dam­nare e importantă din două puncte de vedere. Pe de o parte pentru că a existat ini­ţiativa ei şi că s-a creat aceas­tă comisie, care a scris textul citit în Parlament, text care era urmat de o listă întreagă de măsuri care ar fi trebuit votate de Parlament ca ur­mare a condamnării. Pe de altă parte, este foarte im­portantă prin faptul că a realizat o radiografie a situaţiei actuale : prin reacţia Par­lamentului s-a văzut că este nevoie de o astfel de con­damnare. Apropo de prima întrebare: „Cui îi mai pasă de ce a fost?”... Uite că le-a pă­sat, dovadă că s-au opus cu o vio­lenţă enormă, şi nu s-a opus numai Vadim Tudor, a fost tot Parlamentul. Niciun singur parlamentar nu s-a ridicat să protesteze faţă de acţiunea celorlalţi, deşi avea acest drept. A fost un fel de aşezare la raze Roentgen a clasei po­litice şi s-a văzut că este o clasă care nu voia să se opună comunismului.

Asta a făcut ca niciuna dintre măsurile care erau prevăzute să urmeze după condamnarea morală să nu mai poată fi adusă în discuţie. Pentru toate acestea ar fi fost nevoie de votul Parlamentului, iar Parlamentul a acţionat cum a acţionat.


„Am reproşat C.D.R. nu faptul că nu au reuşit să schimbe lucrurile, ci că nici nu au încercat”

Cum vă explicaţi că nu a existat o astfel de ini­ţiativă în perioada 1996 - 2000, când ajunsese la guvernare C.D.R., din par­tea căreia populaţia avu­sese alte aşteptări?

A.B. : O întrebare serioasă... Deşi nu există o scuză, explicaţia constă în contextul politic. Con­venţia nu câştigase alegerile sin­gură. În continuare, cel mai im­por­tant partid rămânea P.S.D.R.-ul, iar în C.D.R. o mică parte, P.D.-ul lui Petre Roman, era ruptă din P.S.­D.R. Deci, contextul, dar şi reţe­lele de putere aparţinând fostei societăţi erau atât de puternice, încât cei proveniţi din C.D.R. s-au aflat ca într-un fel de cursă. Erau oameni fără experienţa puterii. Ceilalţi aparţineau clasei politice încă dinainte de Revoluţie. Asta este o explicaţie, dar, aşa cum am spus, nu este o scuză, pentru că ei au fost votaţi să schimbe lucrurile. Noi în­todeuana le-am reproşat nu faptul că nu au reuşit să le schim­be, pen­tru că era, într-ade­văr foar­te greu, ci că nici nu au încercat.


Există un proiect de lege, iniţiat de Monica Macovei, prin care se cere impres­criptibilitatea infrac­ţiu­nii de omor, deci şi a cri­melor comunismului. Ce şanse îi daţi?

A.B. : Mie ideea prescrierii unei crime mi se pare aberantă. În ce măsură o crimă sau o altă in­frac­ţiune gravă nu mai are rele­vanţă doar pentru că au trecut nişte ani? De altfel, se vede în ce măsură se foloseşte acest tertip judiciar şi cum, în unele dosare, se trage de timp până la prescrie­rea faptei.

Este clar că Monica Maco­vei are perfectă dreptate. Atâta timp, însă, cât în Parlamentul Româ­niei vor mai fi oameni care sunt vino­vaţi de unele dintre aceste crime, Par­lamentul nu va vota această lege.


„Nu mai există principii politice, există doar ura împotriva unui singur om”

Chiar dacă unii fac par­te din partide care au luptat pentru aflarea adevărului de la Re­voluţie, a adevărului de la Mineriade... Cum vă explicaţi „atrofie­rea” sentimentului an­ti­comunist al P.N.L., dată fiind decizia con­ducerii acestui partid de a face o alianţă cu P.S.D. şi P.C. şi, indi­rect, cu P.R.M.?

Ce să mai explic când în­trebarea dumneavoastră con­ţine şi răspunsul?... Este o do­vadă că P.N.L. îşi încalcă pro­pria definiţie, o dovadă că idei­le şi principiile nu au nicio im­portanţă în politica româneas­că. Este doar o luptă pentru pu­tere, şi nu numai că fără scru­pule, dar şi între oameni împărţiţi la voia întâmplării.


Vedeţi că nu există o reacţie, sau cel puţin nu una publică, din par­tea acelor membri P.N.L. care nu sunt de accord cu această alianţă. O letargie care ridică sem­ne de întrebare.

Problema este în ce mă­su­ră îi va ajuta la ceva. Dacă aceas­tă coaliţie va câştiga alegerile, înseamnă că electoratul este la fel de lipsit de principii ca şi ei. Dacă nu, înseamnă că vor fi pedepsiţi pentru această în­căl­care a propriilor principii. Ori­cum, toţi şi le încalcă. Acum nu mai există principii politice, există doar ura împotriva unui singur om, şi nu discutăm dacă au sau nu motive, dar acesta nu este un principiu politic.


„Ţărăniştii au fost slabi, au creat o depresie în societatea civilă”

Sunteţi preşedintele Fundaţiei “Academia Civică”. În 1991 aţi par­ticipat la formarea Alian­ţei Civice, care a im­pulsionat partidele şi asociaţiile civice să formeze Convenţia De­mocrată. Un proiect în care foarte multă lume şi-a pus speranţele…

A.B. : La scurt timp după ce C.D.R. câştigase alegerile, Alianţa Civică – în care era adunată toată intelectualitatea ţării –, începuse să ceară soco­teală celor pe care îi adusese la putere. Fără ecou, însă, astfel că în 1998 ne-am supen­dat din Convenţie. După ace­ea nu am mai putut continua.

Înfiinţasem şi P.A.C.-ul care a funcţionat aiurea, ceea ce pentru noi a reprezentat o înfrângere, iar după aceea, nici cei pe care i-am adus la putere, partidele istorice, nu ne-au continuat ideile. Noi, cei care nu aşteptam funcţii, care nu voiam să facem carieră politică ne puseserăm în joc numele, prestigiul, timpul şi voiam să schimbăm ceva în ţara asta. Pe de o parte, de vină pentru eşec a fost degra­darea ideilor Alianţei Civice prin P.A.C., care de la început făcuse concesii de tipul celei făcute acum de liberali. După aceea au fost ţărăniştii care, o dată ajunşi la putere, au acţio­nat extrem de neprofesionist. Au fost slabi, ăsta este ade­vărul. Au creat o depresie în societatea civilă, care a ajuns să se întrebe pentru ce să ne mai zbatem din moment ce, cum ajung la putere, toţi devin o apă şi-un pământ?

R.R. : P.A.C.-ul a părăsit C.D.R. în 1995, înaintea ale­gerilor, pretinzând să aibă mai multe locuri eligibile pe vii­toa­rele liste electorale. A ieşit din Convenţie şi a format P.L. 93 al lui Patriciu, o alianţă ci­vic-libe­rală, care a participat se­parat de C.D.R. şi a obţinut 1,4% din voturi. Nicolae Mano­lescu a fost desemnat ca şi can­didat la Preşedinţie din partea acestei alianţe şi a obţinut 0,7%. Deci, a dispărut şi P.C.-ul şi P.L. 93.

A.B. : Adeziunea la Alian­ţa Civică a tot ceea ce era mai bun în societatea românească era atunci imensă. Se vorbeşte şi acum despre “Revelionul din octombrie”, când a câştigat C.D.R. alegerile.


“Deosebirea dintre intelectuali şi politicieni: noi aveam idei, ei, interese”

Cum poate ajuta in­te­lec­tualul public, fie el cu convingeri de dreapta sau de stânga, în mer­sul înainte al unei so­cietăţi?

A.B. : În ceea ce ne priveş­te, am dat ani mulţi din viaţă pentru ideea acestei implicări a intelectualului în viaţa politică, pentru că este nevoie să faci educaţia unei clase politice.

R.R. : Şi pentru asta am fost făcuţi în toate felurile...

A.B. : Din punctul nostru de vedere, însă, nu se mai pune problema acestei implicări. Noi aveam idei, ei, interese. Aceas­ta este deosebirea dintre intelec­tuali şi politicieni. Iar în acest moment nu am senzaţia că mai există intelectuali care să aibă naivitatea să se implice într-o luptă politică aflată clar în afa­ra ideilor lor.


Dacă ar exista, totuşi, un astfel de nucleu al in­te­lectualităţii care să do­rească să se înhame la o astfel de luptă, s-ar pu­tea reedita succesul în­registrat de mişcarea intelectuală la începu­tul anilor ‘90?

În primul rând, nu mai este posibilă o adeziune publică. Mi­tingurile Alianţei Civice aveau sute de mii de oameni. Mitin­gul din 15 noiembrie 1990 a avut jumătate de milion de persoane în stradă, cifră dată de Poliţie, nu de noi. Noi, când aveam 50.000 de oameni în stradă, spuneam că a fost un eşec. Vă imaginaţi aşa ceva acum?

Nivelul de implicare a opi­niei publice a scăzut pe de o par­te pentru că s-a pierdut lumina libertăţii câştigate brusc, iar pe de altă parte, pentru că au exis­tat fel de fel de experienţe care au dus la neîncrederea totală, alimentată de noi şi noi argu­mente, în clasa politică.


Poate fi dezamăgirea o scuză, un motiv pentru letargie?

Este o întrebare la care mai degrabă ar trebui să răspundă generaţia dumneavoastră. Pro­blema este de ce tinerii nu mai sunt interesaţi de nimic.


Nu mai e interesat ni­meni, nu numai tinerii...

La întâlnirile publice orga­nizate, media de vârstă este, totuşi, întotdeauna relativ ridi­cată, deci e clar că tinerii sunt mai dezinteresaţi decât cei care au prins şi vremuri mai rele, care au o conştiinţă dramatică a is­toriei. Am vorbit la un momemt dat cu un grup de tineri care ve­niseră să viziteze Memorialul de la Sighet şi când am folosit cu­vântul „mineriadă”, mi-am dat seama că nu mă înţeleg. I-am întrebat ce este o „mineriadă”. A urmat tăcere. Apoi o fetiţă a ridicat mâna şi mi-a zis : „Mine­riada este o formă de luptă a clasei muncitoare, prin care, dacă aceasta vrea să obţină o viaţă mai bună, se închide în mină”. Era clar că nu ştiu abso­lut nimic din istoria recentă.

R.R.: Sau la Facultatea de Sociologie, unde ai întrebat de Piaţa Universităţii şi nu ştia nimeni ce a fost acolo...

A.B. : Erau studenţi de anul IV, o sală plină, şi tocmai se discuta în Parlament Legea lustraţiei. Mi s-a părut că nu înţeleg şi i-am întrebat cine îmi poate da definiţia lustraţiei. Şi mi-au răspuns că nu ştiu. Or, dacă nu ştii nimic din ce a fost înainte, nu ai cum să în­ţelegi ce este acum.

Speranţa mea este că, pe termen lung, ceva esenţial se va schimba în România în mo­mentul în care vom depăşi cu adevărat criza financiară, când tineri şcoliţi în străinătate vor începe să se întoarcă, pentru că nici a nu fi acasă nu este o feri­cire. Îmi pot închipui o implica­re a lor în aceste treburi în mo­mentul în care acei tineri care au cunoscut între timp şi expe­rien­ţa din alte ţări, şi definiţia de­mocraţiei, şi chiar nostalgia du­pă ţara pe care o părăsiseră, se vor fi întors în ţară.


Împotriva intelec­tuali­lor care s-au implicat în viaţa politică româneas­că după 90, au fost în­drep­tate acţiuni de de­legitimare a lor. De ce este încă greu digera­bi­lă prezenţa lor în rân­durile din faţă?

R.R. : S-a urmărit o inver­sare a elitelor din cauză că mass-media, în general, a ajuns pe mâna unor “foşti”, care din­ainte erau anti-intelectuali. Şi atunci s-a creat această cultură a divertismentului, care pune pe primul plan aşa-numitele vipuri sau moderatorul foarte obraznic.

A.B. : Un mare scriitor, un mare pianist sau un valoros chi­rurg nu este VIP. Iar acele “Very Important Persons” sunt alese de nişte semi-analfabeţi care mo­derează nişte emisiuni medio­cre. Între noţiunea de intelec­tual cu “I” mare şi cea de intelectual de masă, să-i spunem, nu este legătură, diplomele, acum, nu mai au nicio valoare. Acei inte­lectuali cu “I” mare care, nu nu­mai că nu au fost creaţi, dar au un bagaj vast de cunoştinţe şi o experienţă dramatică de viaţă, ajunşi în jur de 60 de ani, sunt eliminaţi din viaţa publică. So­cietatea evoluează prin elimi­narea valorii şi înlocuirea cu o valoare discutabilă.

Faptul că intelectualul a fost considerat un duşman mi se pare logic. Intelectualul chiar era un duşman, pentru că era cel care înţelegea ce se întâmplă şi care se opunea. Piaţa Universităţii a fost, în mod evident, un loc în care s-a dovedit că intelectualii sunt periculoşi pentru pseudo-democraţia pe care o denunţau. Şi atunci, împotriva lor a fost utilizat tot vechiul arsenal, de la spargerea anturajului (care în­semna ca personajul respectiv să fie lăsat de unul singur, prin in­termediul intrigilor, al bârfe­lor, al calomniilor, prin indu­ce­rea de spaime) la dezinformare (în Piaţa Universităţii s-a spus că cei mai mulţi sunt legionari or, ca să fii legionar, atunci tre­buia să fi avut vreo 70 de ani, iar în Piaţă erau studenţi şi oa­meni tineri de până în 40 de ani).

Presa este una dintre ma­rile probleme acum, aparţi­nând unor moguli care au pro­prii­le lor interese economice şi poli­tice, în funcţie de care îşi coman­dă „armatele”. Din acest punct de vedere, paradoxal, dar este mai rău ca la începutul anilor 1990, când exista România li­beră, care era un ziar absolut in­de­pendent, era într-adevăr re­pre­zentantul societăţii civile.

R.R. : Era atunci la condu­cerea ziarului Petre Mihai Bă­canu, fost disident, arestat...

A.B. : Acum nu mai e niciun ziar care să nu fie înglobat sub o umbrelă de interese.


Într-o ipotetică reedita­re a „Apelului către li­chele”, cui ar trebui să i se adre­seze şi cu ce me­saj?

A.B. : În primul rând, „Ape­lul către lichele”, care a fost atât de mult atacat şi considerat foarte dur, era naiv de ne-dur. Adică, se termină cu „... şi dacă vă veţi retrage, vă vom iubi”. Nu cunosc niciun fel de perso­naj în lumea politică actuală căruia să-i spun că, dacă se va retrage, îl voi iubi. Nu pot iubi oameni pe care nu-i respect.