“C.S.M., în calitate de organ constituţional, trebuia să reacţioneze”

Sunteţi unul dintre cei peste 300 de judecători semnatari ai apelului adresat C.S.M., care vizează reacţia şi modul de a acţiona ale acestei instituţii în faţa implicaţiilor etice puse în discuţie de “cazul Voicu”, dar şi arbitrariul şi lipsa de transparenţă a numirilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Concret, ce aşteptaţi de la C.S.M.?
“Cazul Voicu” afectează în mod grav Justiţia română pentru că, dacă în mod real, acele convorbiri au existat în realitate şi s-au purtat convorbiri între politicieni şi judecători de la Înalta Curte pe tema soluţionării unor dosare, acesta este un lucru foarte grav. Dincolo de aspectul penal, se pune problema încălcării statutului nostru şi a codului deontologic şi cât de apropiată poate fi relaţia dintre un judecător şi un justiţiabil sau dintre un judecător şi politician sau un om de afaceri. Or, acestea sunt prevederi nescrise, ele rezultă din practici : potrivit unor reglementări, C.S.M. şi-a asumat şi rolul de organ deontologic, deci el ar trebui să stabilească în ce măsură astfel de relaţii sunt adecvate.
În al doilea rând, dacă lucrurile apărute în presă nu sunt adevărate, în sensul în care acele convorbiri nu au avut loc, iar transcrierile sunt contrafăcute, atunci, din nou, vorbim despre un aspect foarte grav : vorbim despre o lovitură de imagine în Justiţie şi despre o imagine pătată a judecătorilor. Ori într-un sens, ori în altul, C.S.M., în calitate de organ constituţional, care trebuie să apere independenţa Justiţiei şi reputaţia judecătorilor, trebuie să reacţioneze. De aceea, cei 400 de petiţionari au solicitat C.S.M. o reacţie adecvată şi imediată, în sensul în care dacă judecătorii respectivi vor fi găsiţi că au încălcat legea privind statutul magistraţilor, atunci să li se recomande o atitudine adecvată – de exemplu, să plece în concediu o perioadă de timp sau să nu intre în sala de judecată, desfăşurând activităţi administrative –, iar dacă aspectele nu sunt reale, să vină rapid o reacţie promptă a C.S.M., care să arate că judecătorii în cauză nu sunt implicaţi în relaţii nepotrivite şi să ceară protejarea încrederii în judecători. Asta este de fapt baza funcţionării adecvate a Justiţiei : încrederea în care opinia publică trebuie să o aibă în judecători şi credibilitatea pe care judecătorii trebuie să o aibă.
Punctul doi din petiţie priveşte modul de recrutare a judecătorilor. În România, azi, dacă vrei să promovezi de la o instanţă inferioară la o instanţă superioară, trebuie să participi la un concurs. Dacă vrei să promovezi la Curtea Supremă, nu trebuie decât să treci un simplu interviu susţinut în faţa C.S.M. Or, noi tocmai asta am contestat : criteriile profund subiective după care anumiţi judecători sunt trimişi la Înalta Curte : interviurile sunt total în afara subiectelor pe care ar trebui să le abordeze, totul este un formalism, votul în C.S.M. este secret şi niciodată cel a cărui candidatură este respinsă nu ia la cunoştinţă de problemele din cariera sau din pregătirea sa, de motivele pentru care a fost respins. De aceea solicităm C.S.M.-ului să reevalueze întreg sistemul de promovare la Înalta Curte, pentru ca acesta să se bazeze strict pe criterii de merit.

Au trecut mai mult de zece zile de când aţi iniţiat acel apel. Au intervenit noutăţi?
Din păcate, nu au existat decât nişte răspunsuri la unele emisiuni televizate, ale preşedintelui C.S.M. şi ale purtătorului de cuvânt, în sensul că este o anchetă disciplinară în curs de desfăşurare, că aceasta mai necesită timp şi că, undeva în maximum 60 de zile, vom avea un răspuns. E adevărat că legea noastră prevede o anumită procedură de urmat şi anumite termene de respectat, însă date fiind amploarea acestui caz şi impactul public atât pentru judecători, cât şi pentru populaţie, considerăm că ar trebui ca ancheta să fie demarată rapid şi să se lucreze pe acest caz.

Ce procent din numărul total de magistraţi reprezintă acei 400 de semnatari ai petiţiei?
Cam zece la sută.

Aminteaţi, la un moment dat, de măsurile pe care C.S.M.-ul era normal să le fi luat imediat după izbucnirea acestui scandal. Legea permite C.S.M. să reacţioneze prompt, iar această instituţie nu a făcut acest lucru, sau îi permite, prin lacune sau vulnerabilităţi, tocmai această tergiversare?
Tot timpul se invocă drept motivaţie a unor acţiuni ale C.S.M. legea, nerespectarea legii… Dincolo de lege, însă, există şi bunele practici : nu totul trebuie prevăzut în lege. De exemplu, în lege nu se prevede ca în momentul în care un judecător este acuzat de corupţie, C.S.M.-ul să demareze o anchetă într-un termen rapid – acest lucru nu e prevăzut în lege şi nici nu trebuie prevăzut. Intră în rolul constituţional al C.S.M. apărarea independenţei justiţiei şi apărarea reputaţiei judecătorilor. Mie personal, ştiindu-mă judecător corect, nu-mi convine ca, în fiecare seară, să văd la televizor cum întreaga Justiţie este acuzată de corupţie. În această calitate de judecător onest, aş aştepta ca C.S.M.-ul, care trebuie să-mi apere şi mie reputaţia, să reacţioneze şi să spună : “E adevărat că există suspiciuni de corupţie cu privire la doi, trei, patru cinci judecători, dar nu este adevărat că toţi sunt corupţi. Avem cazuri în desfăşurare, prin urmare să ne limităm discursul doar la aceşti judecători”. Acest lucru vine dintr-un exerciţiu de PR, dacă vreţi, al C.S.M-ului, unde instituţia este deficitară, într-adevăr. Noi, Justiţia, avem o problemă cu imaginea Justiţiei pentru că nu avem un C.S.M. care să reacţioneze în mod adecvat la astfel de situaţii.


“Ar fi periculos să se dispună suspendarea unui judecător sau procuror după începerea urmăririi penale”

Există voci care au propus ca judecătorii în cazul cărora s-a început urmărirea penală să fi suspendaţi şi să nu mai aibă dreptul de a intra, pe o anumită perioadă, în sala de judecată. Nu există riscul unor abuzuri cărora să le cadă pradă şi judecătorii corecţi, dar incomozi, cărora un “x” le poate face plângere penală oricând, chiar dacă vinovăţia nu li se va confirma la finalul procesului?
Cred că sunt puţini magistraţi în România împotriva cărora să nu fi fost formulată o petiţie sau chiar o plângere penală... Da, există acest risc. Este foarte periculos să se dispună suspendarea unui judecător sau procuror imediat după ce începe urmărirea penală, pentru că acesta este primul act al unei proceduri legale. Or, de aici şi până în momentul în care se formulează o acuzaţie, punerea în mişcare a acţiunii penale, este foarte mare distanţă. Este bine ca acest lucru să se facă din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, aşa cum e azi. Cred, însă, că pentru cazuri excepţionale, de genul anchetelor penale intens mediatizate sau al judecătorilor de la instanţe de control judiciar, de la instanţa supremă, s-ar putea găsi soluţii de compromis în care persoanele în cauză să desfăşoare o altă activitate, o anumită perioadă de timp.


“Avem o problemă de imagine”

În momentul de faţă, doar C.S.M. poate înlătura din Justiţie magistraţii dovediţi corupţi sau care comit abuzuri – şi care fac atât de mult rău imaginii Jutiţiei în ansamblu şi, implicit, oamenilor oneşti din această instituţie. Şi, totuşi, nu o face, persistându-se, astfel, în această eroare…
Aici vreau să fac o precizare : nu C.S.M.-ul găseşte magistraţii corupţi, aici e treaba Parchetului şi a Justiţiei. Aşadar, dacă sunt magistraţi care comit acte de corupţie – luare, dare de mită, trafic de influenţă, cumpărare de influenţă –, ei vor fi urmăriţi de către D.N.A., care îi trimite în judecată şi, la final, dacă avem hotărâre definitivă de condamnare, C.S.M.-ul nu face decât o formalitate, şi anume să-i excludă din magistratură. C.S.M.-ul nu este implicat în această investigaţie, dar este implicat în privinţa stabilirii încălcării statutului magistraţilor şi a codului deontologic – atunci inspectorii verifică toate reclamaţiile, petiţiile, administrează probe şi, dacă apreciază că sunt vinovaţi, îi trimit în secţia corespunzătoare a C.S.M.-ului, care îi poate sancţiona.
Aici avem o problemă de imagine pentru că nu sunt aduse la cunoştinţa publicului sancţiunile care sunt aplicate de către C.S.M. În ultimii cinci ani, cred că avem în jur de 40 - 50 de sancţiuni disciplinare aplicate judecătorilor şi procurorilor – aplicându-se atât sancţiuni mici, cum ar fi avertismentele, cât şi sancţiuni importante, cum ar fi excluderea din magistratură. În ceea ce priveşte magistraţii corupţi, numai anul trecut au rămas definitive şase hotărâri de condamnare pentru acte de corupţie –, în cazul a trei judecători şi trei procurori –, iar acele persoane sunt excluse din magistratură. Cred că aceste rezultate “bune” ar trebui aduse la cunoştinţa publicului.

S-a vehiculat zilele acestea ideea de a trece C.S.M.-ul sub control public. Este plauzibilă această ipoteză?
Nu, şi trebuie să ne ferim de astfel de populisme. Justiţia trebuie sprijinită să se autoreglementeze. În România, până în 2003 - 2004, Justiţia era controlată prin intermediul politicului. După reformele de la sfârşitul anului 2004 şi în următorii ani, sub presiunea aderării la U.E., s-au creat anumite mecanisme de autoreglementare a Justiţiei. De exemplu, pentru cariera magistraţilor, avem C.S.M. – şi practic aici trebuie limitată funcţia C.S.M.-ului –, în ceea ce priveşte finanţarea Justiţiei, ea încă este asigurată de Ministerul Justiţiei. În privinţa chestiunilor de organizare de internă, instanţele sunt abilitate să lucreze : de exemplu, împărţirea aleatorie a dosarelor este un lucru benefic, introdus în 2005, şi împiedică direcţionarea dosarelor către anumiţi judecători. Pentru a ocupa o funcţie, astăzi trebuie să dai un concurs organizat de C.S.M., prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, fără ca şefii să fie puşi ca pe vremuri prin intermediul ministrului Justiţiei. Acestea sunt chestiuni bune.
Avem o problemă în legătură cu modul în care facem cunoscut populaţiei anumite aspecte : populaţia ne recepţionează ca fiind o castă or, noi (cei 400 care au semnat petiţia până azi) suntem deja o altfel de generaţie în Justiţie, care vrea reformă, care vrea îmbunătăţirea relaţiilor cu populaţia, cu mass-media, dar în niciun caz nu putem fi o Justiţie populistă, să dăm hotărârile pe care populaţia le doreşte, ar fi un haos în societatea românească. Judecătorul trebuie să dea o hotărâre care să fie potrivită legii. Dacă avem o problemă cu legile în România – avem legi incomplete, legi contradictorii, iar aceasta este o problemă în privinţa căreia noi atragem atenţia de ani de zile –, şi trebuie să îmbunătăţim calitatea legilor, cu judecătorii avem o singură problemă : trebuie să îmbunătăţim pregătirea lor profesională. Din păcate, însă, criza financiară de anul trecut a avut ca rezultat reducerea drastică a numărului de seminarii de pregătire profesională, iar în ceea ce priveşte intrarea în vigoare a noilor Coduri, vom avea patru Coduri, însă nimeni nu se gândeşte la pregătirea profesională a judecătorilor pentru a lucra cu aceste Coduri.

Să ne întoarcem puţin la C.S.M… Într-un interviu acordat TIMPOLIS, doamna Monica Macovei spunea, referindu-se la această instituţie : “Nu aştept nimic bun de la C.S.M., după ce am văzut, din 2005, ce face C.S.M.-ul : a protejat şi protejează tot ceea ce este rău în sistem – corupţie, nelucrare, luare de sporuri, pe care şi le dau singuri unii altora judecătorii, inclusiv cei de la C.S.M.”. Cum poate fi reformată această instituţie?
În primul rând, nu sunt de acord cu această afirmaţie. E adevărat că C.S.M. ar putea fi o rezolvare pentru multe dintre problemele din Justiţie, însă nu totul pleacă de la C.S.M., nu este el însuşi o putere, trebuie să conclucreze cu celelalte puteri, este o interfaţă între cele trei puteri, cea judecătorească, reprezentată de preşedintele Înaltei Curţi, cea executivă, reprezentată în special de ministrul Justiţiei, şi cea legislativă. Anul trecut când magistraţii au răbufnit pentru că nu mai aveau finanţarea adecvată la instanţe şi pentru că erau încălcate hotărâri judecătoreşti definitive care nu erau executate, magistraţi din ţară s-au dus să negocieze cu puterea politică, în loc să fi mers C.S.M.-ul care în mod legal îi reprezintă. Acesta este un fel de departament de resurse umane dintr-o instituţie, nu poate lua decizii cu privire la ceea ce face directorul executiv. C.S.M.-ul asigură recrutarea, formarea, promovarea, sancţionarea, transferarea unui magistrat, dar nu soluţiile date. Toată lumea se gândeşte la C.S.M. ca şi când ar fi un fel de suprainstanţă, or, C.S.M.-ul nu verifică hotărârile judecătorilor, nu le poate desfiinţa – ele pot fi contestate doar prin exercitarea căilor de atac, apel şi recurs.
În privinţa reformei, o soluţie ar fi cointeresarea magistraţilor în alegerea celor mai buni magistraţi care să-i reprezinte în C.S.M., buni profesionişti, oameni vizionari. Pentru că C.S.M.-ul actual a fost ales undeva în 2004, multe dintre persoanele alese atunci erau total necunoscute şi doar una singură a prezentat un plan alegătorilor, în rest au fost alese într-un climat nu foarte transparent. Anul acesta vor fi alegeri pentru noi membri în C.S.M., astfel încât, pentru următorii şase ani, vom avea alţi oameni, deci se pot schimba radical lucrurile.
Prin urmare, C.S.M.-ul pare a nu fi suficient de reprezentativ pentru judecători, în al doilea rând are o problemă de comunicare cu populaţia – nu-şi face îndeajuns cunoscute atribuţiile şi nu explică modul în care se se desfăşoară Justiţia în România –, iar în al treilea rând, comunicarea dintre C.S.M. şi Parlament, dintre el şi Executiv pare insuficientă – de exemplu, este raportul despre starea Justiţiei, despre probleme şi posibile soluţii, pe care C.S.M. trebuie să-l prezinte în fiecare an, în februarie, în Parlament – or, nu ştiu câţi români ştiu despre această obligaţie.


“Nu are nicio legătură arestarea cu soluţia dată într-un proces”

Vorbeaţi despre starea Justiţiei… Vedem procese lungite până la prescrierea faptei, vedem achitări care intră în contradicţie cu mandatul sau mandatele de arestare de la începutul procesului, vedem inadvertenţe între sentinţele date de instanţe diferite pe acelaşi caz. Cum explicaţi opiniei publice aceste aspecte?
Cunoştinţele juridice ale populaţiei sunt, în general, reduse. Eu vă spun că nu are nicio legătură arestarea cu soluţia dată într-un proces, iar exemplul meu este următorul : Dacă am indicii că o persoană care a săvârşit anumite fapte intenţionează să plece din ţară, acesta este un motiv de arestare, dar ulterior, la capătul anchetei, dacă-mi dau seama că a săvârşit fapta în legitimă apărare, atunci o achit. Deci, motivele de arestare sunt altele decât cele de condamnare. Arestarea nu este un fel de prejudecată cu privire la condamnare, nu este o pedeapsă anticipată, este o măsură preventivă, al cărei scop este desfăşurarea în condiţii normale a procesului.
Însă vă dau dreptate că există deseori hotărâri contradictorii în Justiţia română şi aici avem două categorii : fie diferenţe mari de pedeapsă între instanţe, fie hotărâri total diferite, de condamnare şi de achitare, în căile de atac. În primul caz vorbim despre diferenţe de tratament, de pedeapsă cu privire la infracţiuni similare, judecate de magistraţi diferiţi, de instanţe diferite – aici avem o problemă de practică unitară, un aspect pentru care şi Comisia Europeană ne critică de mulţi ani, o chestiune care ar fi trebuit îndreptată până acum de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Tot noi, dintre judecătorii, am reuşit iniţierea unui program informatic – pus gratuit la dispoziţia C.S.M şi pe care acesta l-a abandonat –, în care automat sunt preluate toate hotărârile judecătoreşti din ţară şi indexate după anumite criterii, astfel încât orice judecător, din orice parte a ţării, ar putea găsi o hotărâre dată de un coleg, după care să se orienteze. Am avea nevoie de un fel de ghiduri de stabilire a pedepselor în România. Un astfel de program-pilot se desfăşoară la Curtea de Apel Bucureşti, dar încă nu este încurajat suficient de către autorităţi, de Înalta Curte, de către C.S.M.
În ceea ce proveşte cealaltă categorie de hotărâri, când se dau hotărâri de condamnare la prima instanţă şi de achitare în căile de atac, sau invers, aici este o chestiune de administrare de probe, de suplimentare a probatoriului, de interpretare a legii şi, până la urmă, acesta e rostul căilor de atac : dacă sunt erori judiciare comise de instanţele inferioare, acestea trebuie să fie îndreptate la instanţele superioare.


“În totalitatea hotărârilor C.E.D.O., avem o vină a legiuitorului”

Referitor la aceste erori care se regăsesc în unele sentinţe… Săptămâna trecută, ministrul Justiţiei a anunţat că România a plătit la C.E.D.O., în ultimii 20 de ani, daune de peste zece milioanede euro. De ce România, de ce nu magistraţii cărora le-au fost infirmate sentinţele pe care le-au dat?
Aici avem, din nou, o problemă de interpretare. În totalitatea hotărârilor C.E.D.O., prin care statul român a fost condamnat, nu s-a stabilit decât în foarte puţine cauze – cred că undeva sub 5% – că e vina judecătorului. Avem, însă, o vină a legiuitorului. Să ne amintim de cazurile în ceea ce priveşte proprietatea, în care, indiferent de hotărârea dată de judecător, C.E.D.O. a constatat că au fost încălcate drepturile omului. Deci, C.E.D.O. nu e o a patra instanţă – ia dosarele din România şi vede dacă s-au administrat corect probele şi apoi infirmă sau nu soluţiile –, ci urmăreşte dacă în cursul procesului s-au respectat drepturile omului şi, ulterior, dacă după proces, hotărârea a fost pusă sau nu în executare. Apoi avem foarte multe cazuri în care România a fost condamnată pentru că nu s-au pus în aplicare hotărârile date de către judecătorii români. Mai sunt, într-adevăr, şi cauze în care s-a stabilit că, în România, procesele au durat foarte mult sau că hotărârile nu sunt motivate. Mai avem o categorie de dosare judecate la C.E.D.O. în care arestarea a fost făcută de procuror, vorbim de anii dinainte de 2003, nu de judecător. Ar fi anormal ca azi procurorii să răspundă pentru că, până în 2003, au arestat în baza unei legi neconforme cu solicitările C.E.D.O. : aici e o mare vină a Executivului, pentru că nu are asigurat un departament de drepturile omului – cred că în Ministerul Justiţiei ar trebui organizată o astfel de structură, care să verifice dacă legislaţia din România corespunde sau nu cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Deci, de ce România, de ce nu cei vinovaţi plătesc aceste despăgubiri?
Da, avem o problemă aici. Cei păgubiţi ajung să câştige în cele din urmă, dar au ca posibilitate doar o acţiune împotriva statului. Asta prevede şi Constituţia : cei vătămaţi prin erori judecătoreşti pot să se adreseze cu o acţiune numai împotriva statului român, reprezentat de Ministerul Finanţelor. E adevărat că după ce Ministerul Finanţelor despăgubeşte victima, ar trebui identificat vinovatul. Este, însă, foarte greu în acest lanţ cauzal să stabileşti cine este vinovat : că e procurorul care a început ancheta pe probe neconforme sau nelegale, că e judecătorul care a arestat, cel de la prima instanţă sau cel din apel sau din recurs – nu avem un mecanism de tragere la răspundere a judecătorilor –, dar poate fi vinovat un grefier, care a sustras dintr-un dosar o probă incriminatoare, iar în acest malaxor judiciar a intrat o altă persoană, sau poate fi un funcţionar de la o Primărie, care a dat la un moment dat o hârtie falsă. De aceea vorbim despre o răspundere personală foarte complicată şi de aceea, pentru a uşura despăgubirea victimei, s-a prevăzut această posibilitate de acţionare a statului român, care la o adică poate introduce acţiune în regres împotriva persoanei vinovate.

Deci, statul poate sau are această obligaţie?
În procesele penale, Ministerul Finanţelor are obligaţia să se despăgubească, să facă acţiune în regres împotriva judecătorului, procurorului împotriva celui vinovat de producerea erorii judiciare.

Din ce ştiţi, au fost astfel de acţiuni?
Nu am cunoştinţă să fi fost vreo acţiune formulată, iar dacă a fost, nu am cunoştinţă de nicio hotărâre pronunţată în cauză.


40 de semnatari din instanţele timişene

Un protest al judecătorilor privind modul de acţiune al Consiliului Superior al Magistraturii în legătură cu implicaţiile etice puse în discuţie de “cazul Voicu”, precum şi faţă de arbitrariul şi lipsa de transparenţă a numirilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a concretizat printr-un apel semnat de peste 400 de magistraţi din toaţă ţara, adresat, în 24 martie, C.S.M. Deşi până acum nu a avut nicio poziţie oficială în acest caz, deşi a trecut mai bine de săptămână, C.S.M. este aşteptat să îşi asume o poziţie faţă de cazul judecătorilor ale căror nume apar în “dosarul Voicu” şi în cazul cărora s-a început urmărirea penală, pentru a stabili dacă aceştia mai pot intra în sala de judecată. La fel, C.S.M. este aşteptat să ia poziţie în privinţa suspiciunilor privind criteriile după care C.S.M. numeşte judecătorii la Curtea Supremă, a diferenţelor foarte mari de dificultate a întrebărilor la interviul de promovare pentru diferiţi candidaţi.
Printre semnatarii apelului, erau în 7 aprilie, potrivit unui articol apărut pe blogul judecătorului Adrian Neacşu (http://www.adrianneacsu.jurindex.ro/?p=935), şi 40 de judecători de la Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Timiş, Judecătoria Timişoara şi Judecătoria Lugoj : Cszaba Bela Nasz, Florin Moţiu, de la Curtea de Apel Timişoara, Eduard Smîntînă, Andra Andrei, Alexandrina Ioja, Cristina Didraga, Cristina Popovici, Florentina Pârvu, Ioan Popescu, Nela-Adelia Florea, Ioana-Mirela Ionescu, Mircea Todor, Gabriela Bărăgan, Emilia Cioabă, Zorina Horvath şi Radu Herciu, de la Tribunalul Timiş, Raluca Adam, Maria Rodica Antoaneta Aman, Anca Anastasescu, Mihai Andrei Bălan, Ciprian Manuel Bălan, Rodica Borza, Miliţa Bugarin, Adina Monica Burdan, Doina Caloianu, Monica Ciocsirescu, Eduard Claudiu Corobană, Gabriela Dumitrescu, Daniela Falcan, Camelia Godean, Gianina Hantea, Angela Isai, Luminiţa Mândru, Raluca Neda, Ana Maria Nica, Felix Cristian Nica, Alina Rotuna, Anişoara Corina Ţîra şi Lenuţa Şogor, toţi de la Judecătoria Timişoara, şi Mihai Chiorean, de la Judecătoria Lugoj.
Într-un interviu acordat Revistei 22, ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, a declarat, zilele trecute, că susţine protestul magistraţilor, afirmând, însă, că, deşi nu va semna în mod formal petiţia magistraţilor, împărtăşeşte valorile pe care aceasta le promovează : “E o situaţie extrem de serioasă în Justiţie. Cred că suntem la un final de epocă, într-un moment de răscruce, suntem pe o graniţă între epoca postdecembristă, cu bunele şi relele ei, şi epoca postaderare. E nevoie de toată lumea de bună-credinţă care vrea să lase în urmă acest trecut. Simt, intuiesc, am aproape certitudinea că se văd deja zorii unei alte epoci în sistemul judiciar şi îi văd în sistemul judiciar pe oamenii zilei de mâine şi, ca ministru, îi susţin”. (http://www.revista22.ro/articol-7899.html)


Apelul magistraţilor

“Protestăm împotriva încălcării normelor eticii profesionale. Fiecare judecător şi procuror este dator să asigure respectarea valorilor profesiei : integritate şi demnitate.
I. Cerem C.S.M. o poziţie fermă şi neechivocă asupra încălcării normelor de etică ale profesiei. Făcând dreptate pentru alţii, trebuie să avem puterea să facem dreptate corpului magistraţilor şi să redăm demnitatea profesiei. Obiectivitatea soluţionării unei cauze nu înseamnă tăcerea asupra motivelor care au condus la apariţia acelei situaţii.
Solicităm C.S.M. să aibă o poziţie clară privind posibilitatea de a intra în şedinţa de judecată a acelora faţă de care a început urmărirea penală.
Cerem C.S.M. măsuri ferme pentru asanarea sistemului judiciar, încălcările Codului deontologic fiind la fel de nocive ca şi faptele de corupţie. C.S.M. are datoria sa analizeze nu doar comportamentul celor care sunt subiecţi ai unei anchete penale, dar şi comportamentul celor care au încălcat normele etice fără ca prin aceasta să se comită infracţiuni.
II. Cerem suspendarea procedurii de numire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie până la clarificarea modalităţii în care judecători ulterior anchetaţi de D.N.A. au acces la cea mai înaltă poziţie în sistemul judiciar.
Demnitatea profesiei nu permite încurajarea unui sistem netransparent şi discreţionar în care criteriile de numire într-o funcţie ce presupune demnitate şi onoare au devenit din ce în ce mai oculte.
Solicităm membrilor C.S.M. să se pronunţe asupra vocaţiei de a se înscrie pe lista de candidaţi în vederea promovării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a membrilor C.S.M. în funcţie, Secretarului General, Secretarului adjunct şi a directorilor de direcţii.
Acest protest a fost inaintat Plenului C.S.M., astfel încât să fie luat în discuţie înaintea trecerii la punctul de pe ordinea zi privind numirea judecătorilor la Î.C.C.J.”