„Bani pentru nimic” a ajuns o adevărată deviză sub care se desfăşoară o bună parte a activităţii puse „în slujba cetăţeanului”.

E aproape o performanţă felul în care structuri ale aparatului de stat, locale sau centrale, reuşesc să transforme cantităţi enorme de resurse bugetare în tone de macu­latură, sute de mii de mişcări de învârtire a foilor, ştampile, parafe şi gargară. Dacă ar fi, la final de an, să se facă un bilanţ veridic, nu adus din condei al activităţii multor instituţii, să se vadă care a fost productivitatea şi ce rezul­tate s-au obţinut, în comparaţie cu resursele investite, concluziile ar fi şocante. S-ar vedea că sunt structuri care consumă şi generează birocraţie şi trăiesc pe spatele contribuabililor cu unicul scop de a le complica viaţa. Con­fruntat cu ameninţări legate de disponibilizări, bătându-se în justiţie pentru ultimul leu aferent sporurilor şi bonificaţiilor ce rotunjesc veni­turile salariaţiilor, giganticul aparat birocratic bugetar scrâşneşte, se opinteşte, dar merge mai departe în acelaşi stil. La sfârşitul crizei va ajunge şi mai durduliu decât în prezent, cu o poftă şi mai mare de a consuma resurse publice şi de a promova incompetenţa şi în­cremenirea în proiect.

Sunt zeci, sute de exemple menite să ilustreze că, în acelaşi stil, cu aceeaşi ierahizare şi funcţionare a aparatului de stat, viitorul României nu poate să fie decât unul sumbru. Pe plan local sunt unităţi adminis­trative care cheltuie sume enorme pe studii de fezabilitate sau scriere de proiecte europe­ne, adică pe activităţile pentru care au angajat o armată de funcţionari, care îşi petrec timpul încheind parteneriate internaţionale inutile sau plecând în delegaţii externe, la cum­părături. Cum se cheltuiesc sume enorme pe aceste servicii „externalizate” pe motiv de incompetenţă, e clar de ce nu mai ajung re­sur­sele pentru cârpirea drumurilor sau renovarea unor şcoli.

La Timişoara sunt şi acum o serie de consilieri locali care se chinuie să afle, fără succes care sunt beneficiile participării municipalităţii, în calitate de membru coti­zant, la o serie de asociaţii internaţionale care încasează anual zeci de mii de euro de pe ur­ma acestui parteneriat ce poate fi considerat unilateral, atât vreme cât funcţionarii respon­sabili nu ştiu să-l folosească în avantajul timi­şo­renilor. La Lugoj în contul unei asociaţii me­nite să contribuie la dezvoltarea zonei de est a judeţului se virează de ani de zile bani publici fără să se fi făcut nimic cu aceste sume, în toată această perioadă. Şi lista poate continua.

Banul, în mediul bugetar nu pare să aibă aceeaşi valoare ca în mediul pri­vat, unde o singură greşeală financiară poate ruina definitiv şi irevocabil un întreprinzător. La stat nu contează că se fac investiţii dezas­truoase sau se cheltuie sume mari pentru tot felul de servicii şi bunuri inutile, banii nu se termină niciodată. Anul următor vine cu un alt buget, gata de „spart” în acelaşi mod. Iar controalele de curtoazie făcute de instituţii precum Curtea de Conturi, care, teoretic, verifică buna gestionare a banului public, se încheie ori cu recomandări sau mustrări orale, sau, în cazul unor fraude de proporţii, care nu pot fi corectate din condei se ajunge în justiţie, unde se contestă cu succes acurateţea veri­ficării. Câţi funcţionari de rang înalt au ajuns să fie condamnaţi în Timiş, pentru nereguli flagrante legate de gestionarea banilor publici? Nici unul. Sistemul e, deci, unul perfect, cu reale speranţe de continuare în viitorul post-criză.