Bastilii si libertati

De zece ani, printr-o rezolutie a Forumului International "Prietenii copiilor strazii", desfasurat la Varsovia, s-a stabilit ca data de 21 martie va fi Ziua Internationala a Copiilor Strazii. O rezolutie care face apel nu atat la implicarea autoritatilor in acest demers, cat la deschiderea sufleteasca pe care fiecare dintre noi am putea-o avea, fara sa pierdem nimic, fata de acesti rataciti ai nimanui.

Initiativa este laudabila si dovedeste o sensibilitate sufleteasca pana la limita fragilului a celor care au conceput-o. Rezolvarea sau macar atenuarea efectelor acestei drame, care afecteaza mii de suflete, nu o reprezinta, insa, sensibilizarea omului de pe strada fata de acesti copii lasati de izbelistea lumii si, pana la un punct, la mila statului. Faptul ca nu vor mai fi etichetati drept aurolaci ori boschetari, ca nu vor mai fi priviti, de unii, cu dispret, ca nu li se va mai cere imperativ sa coboare din tramvai pentru ca fac aerul irespirabil nu le va oferi un contur roz cenusiului opac si tern care le caracterizeaza viata. Nici nu-i va ajuta sa razbeasca in viata fara surogatul de fericire, de satietate, de confort fizic numit aurolac. Indiferenta sau, in cazuri fericite, bunavointa ar putea fi un fel de plasture asezat pe o rana adanca. Insuficient si ineficient pentru a contribui la vindecarea ei.

Vindecarea si sursa de bine ale acestor nefericiti – condamnati sa-si poarte viata, pe care nu au cerut-o, ca pe o cruce supradimensionata –, nu poate veni dinspre omul de rand. Ar trebui sa vina dinspre autoritati, dinspre modul in care acestea dovedesc ca le intereseaza sa investeasca in sistemul educational, in sistemul de protectie sociala, in schimbarea mentalitatii celor care pot da copiii de maine ai strazii, in modelarea actualilor copii ai strazii, in integrarea sociala a celor de ieri, deveniti oamenii strazii de azi si creatorii unei alte generatii de maine de copii ai strazii. Doar ca drama "viitorilor" va avea tuse estompate : pe ei nu-i vor mai chinui amintiri despre un tata si o mama alcoolici, despre o incapere insalubra, ai carei pereti contribuiau involuntar la corectiile fizice, despre farfurii murdare, dar niciodata pline, despre ceva trist, dar care insemna, totusi, acasa. Ei vor sti ca dormitorul e in prima gura de canal de la gara, iar gradinita si scoala, pe linia unu peron.

Si nu se va schimba nimic, in ciuda zilelor nationale si internationale, in ciuda tortului aniversar, a speech-urilor emotionante pana la lacrimi, a seminariilor cu statistici seci, a bifurilor date pe agenda de lucru a uneia sau alteia dintre institutii. Starea aceasta de lucruri s-ar putea schimba in timp. Atunci cand va creste numarul femeilor care vor fi invatate la scoala (daca nu in familie) sa constientizeze ca nu trebuie sa aduca pe lume un copil daca nu au nevoie de el ori daca saracia e mai puternica decat instinctul si sentimentul materne. Ca exista alternativa pentru avortul provocat si pentru asfixierea cu "punga de un leu" a pruncului ori pentru fuga din spital care incheie "aventura" celor noua luni. Atunci cand in institutiile de ocrotire a minorului vor lucra doar oameni si profesionisti, care vor putea sa le ofere acestor nefericiti puterea de a trece peste traume, peste tristeti incomensurabile, sa le modeleze caracterul si comportamentul. Sa poata face ca aceste foste orfelinate sa nu mai reprezinte Bastilii, in locul carora copiii nimanui sa prefere... libertatea, tradusa prin foame, frig si huiduieli aruncate de trecatori grabiti. Atunci cand, la implinirea a 18 ani, statul le va putea oferi acestor orfelini o locuinta si indicatorul spre o carare ingusta, dar conturata spre viitor.

Pana atunci, libertatile flamande si haituite vor fi preferate "Bastiliilor", iar majoratele vor fi serbate tot in strada, precedand invariabil un viitor in care certa e doar clipa.