Iubitor de pisici şi câini, co­legul meu de ho­roscop, “Berbecul” Char­­­les Baudelaire, autorul spleenului şi “Florilor rău­lui”, m-a marcat şi im­pre­­­sionat cu poeziile sa­le, chit că el, cu “Alba­tro­sul” său, mi-a barat pri­­­mul drum spre amfi­teatrele Almei Mater civile, fiindcă n-am tre­cut exa­me­­nul de admi­tere la filologie din ca­­uza cunoscutului poem, pe care a tre­­buit să-l po­ves­tesc în franceză.
Baudelaire, însă, ră­mâne admi­ra­­tul meu din umbră, aşa încât, într-un volum de eseistică iniţiat de Aurelian Titu Du­mi­tres­cu, l-am “nemurit pos­­­tum”, alături de Rim­baud, Verlaine şi Mal­lar­mé. Când am aflat, la şcoală, că tot el a fost modelul iubitului meu Tudor Ar­ghezi (autorul “Florilor de muci­gai”) ca şi al adoratului tuturor, Mihai Eminescu, pesi­mis­tul ro­man­­tic de geniu, am lăsat pe lista cu cei cu care aş vrea s-aduc (cum spu­nea Lu­­cea­fărul naţio­nal despre William Sha­­kespeare, în poemul “Căr­­ţile”!), cu care să m‑asemui şi spre care să tind. Spre valoarea sa, căci născutul în anul obsesiilor mele kaba­lis­tice, 1821, n-a trăit decât 46 de primăveri.
Având şi nume so­nor, cele zece litere le‑am folosit în ca­reurile mele de cuvinte încru­cişate şi am fost in­vi­­dios că un coleg rebusist a găsit o enigmă ilustrată în care un moş (Cră­ciun) botezat “I”, dădea unor prunci, purtând pe piept literele “B”, nişte ju­cării pe care sta scrisă litera “R”. Soluţia enigmei: B - au - de - la - I - Re. Adică Baudelaire!
Aş mai baudelairiza ludic, dar mă întreb qui prodest, fiindcă azi, ro­­mantismul e mort, chit că opti­mis­­mul planetar este inhibat de pesi­mis­­mul profund al încălzirii glo­bale galo­pan­­te, care ne duce zilnic şi-n proporţie de masă la zisa călu­gă­rilor trapişti (Memento mori) prefăcută în titlu de poezie de trei­spre­ze­cia­nul Mihai Eminescu.