Benevol incurabilii

In majora deja Romanie democrata, pentru a se mai vorbi despre lustratie (fie si la modul ipotetic, teoretic, formal) trebuie sa fie cate o aniversare ori o comemorare a unui eveniment aflat in interdependenta cu ideea aceasta, cu punctul ei de plecare. Pentru ca avem o societate, in majoritatea sa, care a abandonat ideea de vindecare, si o clasa politica bolnava, care a refuzat cu ostentatie vindecarea.

Bifam, zilele acestea, un nou moment care ne reaminteste de lustratie - obligandu-ne sa rememoram ceea ce a fost, sa ne imaginam ceea ce putea fi si sa reflectam la ceea ce implica verbul a nu fi, intarit de adverbul niciodata. Sunt 19 ani de cand, in 9 mai, in Piata Universitatii, din Bucuresti, cativa zeci de "golani", printre ei si timisoreni, - constienti de necesitatea aplicarii lustratiei, increzatori in succesul acestei idei si in insanatosirea societatii romanesti - intrasera in greva foamei, pentru sustinerea Punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara. Mai mult ca sigur, acum, dupa 19 ani, nu se va intampla nimic in 9 mai - nu va iesi nimeni in strada sa rememoreze acea greva a foamei (nici chiar autorii ei), motivele care au generat-o, refuzul autoritatilor de atunci de a dialoga cu protestatarii, dispretul cu care au fost tratati intr-o prima faza, iar cateva saptamani mai tarziu, antologica deja agresivitate cu iz de huila cu care au fost intampinati.

La fel, cum nu s-a intamplat nimic dupa numeroasele proteste initiate ciclic de societatea civila, - la fiecare comemorare a mortilor lui Decembrie ‘89, la fiecare aniversare a lansarii Proclamatiei de la Timisoara, la fiecare marcare a inca unui an de la Mineriade, la fiecare nou esec dat lustratiei sa-l intampine. Ceea ce s-a schimbat in timp a fost numarul de oameni, tot mai mic de la an la an, deranjati de nematerializarea idealurilor care a scos populatia in strada in Decembrie ‘89, si vocile parca tot mai stinse cu care este acuzata nedreptatea si nenormalitatea. Aceasta societate a ajuns sa abandoneze ideea de vindecare - desi impacarea cu soarta nu este intotdeauna solutia optima - din cauza reactiei clasei politice, bolnava ea insasi, dar un bolnav diabolic care refuza ranjind vindecarea.

Sa ne reamintim doar de ultimele doua episoade care vizeaza modul in care a fost tratata, de catre reprezentanti ai clasei politice, ideea de lustratie. In octombrie 2008, 27 de organizatii neguvernamentale ii trimisesera fostului prim-ministru, Calin Popescu Tariceanu, o scrisoare deschisa prin care ii solicitau sa impulsioneze Camera Deputatilor - mai precis, pe presedintele acestui for, subordonatul sau pe linie de partid, Bogdan Olteanu - pentru a supune la vot nominal, in plen, proiectul Legii Lustratiei. In caz contrar, amenintau semnatarii scrisorii, urmau sa ceara un referendum national, inaintea alegerilor parlamentare. Actiunea nu i-a sensibilizat pe destinatarii mesajului, in ciuda unei caracterizari atribuite premierului, numit om care "doreste binele Romaniei si este anticomunist si antisecurist". La scurt timp, in noiembrie 2008, din cauza lipsei oficiale de reactie a premierului, a presedintelui Camerei Deputatilor, din cauza mentinerii in aceeasi pozitie anchilozanta a proiectului acestei legi pline de spini politici, Sorin Iliesiu, vicepresedintele Aliantei Civice si unul dintre sustinatorii loiali ai ideii de lustratie, demisiona din P.N.L. Efectul a fost acelasi : dezinteres si o sfidare constanta si imperturbabila a ideii de lustratie. Au trecut de atunci mai bine de sase luni, iar clasa politica, prin alti reprezentanti ai sai, dovedeste ca refuza, cu obstinatie, insanatosirea - unii pentru ei insisi, altii pentru cei care i-au promovat, ori i-au tolerat, ori i-au atras in sfere de interes, de pe urma carora au avut de castigat.