Blocaj la sursă

Se ştie că, în ultimii ani cel puţin, Timişul în general şi Timişoara în special nu s-au numărat printre favoriţii finanţărilor guvernamentale. Pe vechea logică a „zonei bo­gate” şi pe algoritmul „se descurcă şi singuri”, vestul ţării a reuşit să obţină investiţii impor­tan­te guvernamentale numai în urma unui lobby susţinut. De aseme­nea, se ştie la fel de bine că din cauze care probabil că ţin şi de mediu, stil de viaţă sau alimentaţie, Timişul este unul din­tre judeţele cu cea mai mare incidenţă a cazu­rilor de can­cer din România.

Punând cap la cap aceste două aspecte, autorităţile locale ar fi trebuit să se declare extrem de mulţumite că în bugetul pe acest an s-a aprobat alocarea sumelor necesa­re pentru demararea construcţiei unui Institut Regional de Oncologie, care să le permită bol­navilor de cancer din vestul ţării să beneficie­ze de un tratament corespunzător la nivel local. Acest institut urmează a fi realizat pe struc­tura clădirii unde se dorea încă de acum 15 ani amenajarea unui nou sediu al Spitalului Mu­ni­cipal, şi unde ritmul de construcţie ar permite o repunere în scenă, într-o variantă moder­nis­tă, a mitului Mănăstirii Argeşului.

Deşi încă din 2009 Primăria Timişoara îşi anunţa disponibilitatea pentru transferarea acestui teren din custodia sa în a Direcţiei de Sănătate Publică, în noiembrie 2011 acest lucru încă nu s-a întâmplat. „De vină” e un „tezaur” de termopane şi calorifere, în valoare prezumtivă de 300.000 de euro, care nu se mai găsesc şi pentru care nicio instituţie administratoare, prezentă sau viitoare, nu vrea să-şi asume răspunderea. Povestea se compli­că cu teorii legate de faptul că, de fapt, acele ma­teriale nu ar fi existat în realitate niciodată, ci doar scriptic, cineva încasând bani pentru ele, la toate adăugându-se, într-un scenariu tipic ro­mânesc, faptul că ultima firmă care a mai lucrat la edificiul respectiv de pe Calea Torontalului, unde s-a pus ultima dar nu cea din urmă cărămidă în 2001, acum nu mai e de găsit, fiind oale şi ulcele, respectiv în curs de lichidare de ani buni.

E adevărat, situaţia este una complicată, dar nu imposibil de rezolvat. Printr-o tranşare clară a inventarului şi chiar printr-o convenţie de preluare a clădirii de către D.S.­P., fără materialele reale sau imaginare de la subsol s-ar fi putut ajunge la o soluţie de com­promis care să permită începerea lucrărilor propriu-zise.

Însă deşi se vehiculează aceste variante de luni bune, până în prezent nu s-a ajuns la nicio soluţie concretă. Aşa stând lucrurile, cu „buna” gestionare a autorităţilor locale, Timişul nu ar trebui să se mire dacă anul vii­tor, la împărţirea bugetului, cu toate inter­venţiile şi lobby-ul de pe lume, judeţul nu va mai primi niciun sfanţ pentru vreo investiţie importantă în domeniul medical.

În rest, istoria „ctitoriei” de pe Calea Torontalului mai e interesantă şi dintr-o altă perspectivă. Inventarierea imobilului, făcută în prezent, a scos la iveală faptul că infrastructura clădirii este şubrezită de anii în care a stat într-o aşa zisă conservare, dar de fapt, bătută de ploaie şi vânt, că, de exemplu reţeaua de canalizare „e praf”, după cum plastic se exprima un responsabil din domeniu, că tre­buie făcute lucrări extrem de costisitoare pen­tru a se mai putea salva ceva din vechea construc­ţie şi a o putea adapta la cerinţele presupuse de realizarea promisului Institut Oncologic.

Cu alte cuvinte, statul român a îngropat sistematic sume fabuloase într-o clădire pe care a lăsat-o apoi să se transforme în ceva inutilizabil. Câte vieţi ale unor bolnavi decedaţi din cauză de lipsă de medicamente, sau imposibilitate de realizare a unor operaţii costisitoare ar fi putut fi salvate cu aceşti bani ? Dar asta e, deja, o altă poveste.