Pe lângă evaziune, corupţie şi contractele păguboase ale celebrilor „băieţi deştepţi”, bugetul de stat continuă să fie ciuruit printr-o serie de metode auto-induse şi auto-gestionate. Ceea ce se cheamă, generic, „prestaţii sociale”, care ar trebui să fie un mecanism prin care statul asistă şi sprijină doar categoriile defavorizate, care nu se pot descurca fără ajutorul comunităţii, s-a transformat într-un sistem greu controlabil, care funcţionează prost şi înghite cantităţi uriaşe de bani.

În Timiş, unul dintre cele mai bine dezvoltate judeţe ale ţării, din punct de vedere economic, un locuitor din trei este asistat social. E o cifră pe care o prezintă, cu mândrie, Agenţia Naţională de Prestaţii Sociale. În judeţ sunt 180.000 de beneficiari ai de prestaţii sociale de cele mai diverse tipuri, aproximativ 23 de milioane de lei, adică cu mult peste cinci milioane de euro plecând lunar spre ei, din bugetul de stat.

O asemenea asistenţă socială, un asemenea cordon ombilical stat-ce­tăţean ar fi stârnit invidii şi artizanilor big-brotherului socialist, care visau la arhetipul statului mamă şi tată. Acum 30 de ani, dacă miliţienii identificau „elemente cu tendinţe de vagabondaj” care nu aveau nicio îndelet­nicire, le trimiteau cu promptitudine la Canal. Cei ce îşi însuşeau din „avuţia poporului” şi, evident, nu erau agreaţi de camarila comu­nistă riscau, până la un moment dat, chiar şi glonţul, după model chinez.

Azi, sute de mii de persoane beneficiază de statutul de cetăţean cu venit zero, chiar dacă au parcuri auto, pala­te cu turnuleţe. Navetişti pe ruta România - Franţa, produc bani în străinătate, prin me­tode unanim cunoscute, dar nerostite pe motiv de discriminare. Se întorc în ţară unde se ocupă cu recuperările şi camăta. În paralel nu uită să încaseze, de la stat, ajutorul social pentru persoanele cu venit zero. Şi tot azi, dacă primeşti indemnizaţie de nevăzător şi, în paralel, ai şi permis de condu­cere, nu păţeşti nimic, aşa cum s-a întâmplat şi în Timiş în sute de cazuri, mediatizate pe larg, dar care nu au dus la nicio măsură legală, administrativă, sau penală.

Şirul pomenilor statului - asistent nu se opreşte aici. Deşi, după o viaţă de muncă, sunt sute de mii de pensionari cu pensii de 300 sau 400 de lei, Statul român oferă cel puţin de două ori mai mult sub formă de „ajutor rambursabil”, solicitanţilor de azil, aduşi în România din toate zările. Cu toate că o bună parte dintre aceştia sunt atât de persecutaţi de statele de origine pe cât sunt de persecutate minorităţile române ce solicită azil prin Franţa, statul îşi ia în serios rolul de „mamă a răniţilor” şi le asigură cazare, hrană şi o sim­brie lunară echivalentă cu salariul mi­nim pe economie, pe care persecutaţii se obli­gă să o ramburseze când pot, pentru că legea aşa spu­ne – adică, niciodată. Statul nu e sufi­cient de darnic încât să ofere aceeaşi asistenţă pro­priilor cetăţeni care au cu adevărat nevoie de sprijin. Majoritatea pensionarilor au trăit mai prost în ultimele luni decât romii din Ser­bia ajunşi ilegal în România, unde au solicitat azil, pe motive de persecuţie politică sau ra­sială – în urmă cu vreo doi ani, azilul în Ro­mânia fiind o adevărată modă la ţiganii sârbi.

Acestea sunt doar câteva mostre ale felului adesea aberant în care înţele­ge statul român conceptul de asistenţă socială, spre deliciul împărţitorilor de pomeni şi a poli­ticienilor-sugativă de capital electoral. Şi nu e de mirare, deci, că unul din trei români e asistat social. Mai nou, tot unul din trei români votează.