Dezolant este cuvântul care se po­triveşte cel mai bine de­scrie­rii stării în care se află, de ani de zile, Gara Timişoara Nord. Aflăm – indirect, însă, prin intermediul unei in­ter­pelări parlamentare, şi nu de la Ministerul Transpor­tu­­rilor, cum ar fi fost firesc – că şansele ca situaţia să fie remediată anul acesta sunt ca şi inexistente. Proiectul de modernizare a Gării de Nord Timişoara – care făcuse obiectul unui contract încheiat, în iunie 2005, între repre­zentanţii Ministerului Transporturilor şi cei ai concernului israelian Poldmir Construction Ltd. – se judecă la Curtea de Arbitraj a Camerei de Comerţ Internaţional din Paris. O situaţie ce pare banală, una dintre multele cauze aflate pe rolul acestei instanţe. Doar că această si­tuaţie are nişte costuri şi în privinţa cauzelor care au generat-o, şi în cea a efectelor (pe care Ministerul Transporturilor nu le-a făcut publice).
Problema, în acest context, nu mai este reprezentată deci, de aspectul degra­dant al Gării de Nord din Timişoara, deşi aces­ta este un punct nodal tranzitat zilnic de mai mult de 70 de trenuri şi 40.000 de călători, ci şi de (sau mai ales de) costurile totale pe care le implică superficialitatea de care dau dovadă an­gajaţi ai instituţiilor de stat. Dintr-o sfântă nevino­văţie sau cu bună ştiinţă. Iar transpa­renţa instituţio­nală în privinţa sumelor arun­cate în joc pentru îndreptarea unor probleme cauzate de angajaţi ai statului, lipseşte cu desăvârşire, ca în majori­tatea covârşitoare a situaţiilor si­milare. Nu se fac publice nici costul total al unor astfel de gre­şeli, nici numele, nici măsura luată împotriva funcţionarilor de la care a pornit încurcătura.
În cazul Gării de Nord din Timişoara, ca şi simplu cetăţean nu ai de unde afla de ce gara se află în situaţia aceasta de ani de zile, nici odiseea modernizării ei. Ca jurnalist, mai ai acces la informaţii, dar smulse cu forcepsul de la autorităţi. Firesc era în acest context – ca de altfel, în orice context care implică bani publici – să existe transparenţă, din momentul încheierii contractului până la finalizarea aces­tuia. Oficialii MnisteruluiTransporturilor nu au mediatizat, însă, nici prevederile contractului, nici clauzele, nici clauzele în baza cărora statul ar fi putut recurge la reziliere.
Prima informaţie despre problemele apărute în derularea acestui contract au apărut abia în decembrie 2006, când în­târ­zierile erau deja foarte mari şi periclitau finan­ţarea de la BERD, un credit de circa 24 de mi­lioane de euro. Doar că atunci, fostul şef al Re­gionalei C.F. Timişoara, explica presei că acest contract nu a putut fi reziliat unilateral, pentru că actul nu prevedea clauze de reziliere... În primăvara lui 2008, la câteva luni după expi­rarea termenului-limită de predare a lucrării de către constructorul israe­lian, fostul ministru Radu Berceanu anunţase rezilierea, de către Compania Naţională C.F.R. S.A., a contractului cu Poldmir Construction Ltd. După aceea s-a aşternut din nou liniştea (sau incertitudinea), până la interpelarea făcută, la finele anului trecut, de un parlamentar de Timiş, Ovidiu Ganţ. Ceea ce este cert e faptul că pro­cesul se află pe rolul Curţii de Arbitraj Interna­ţional de la Paris. Aspecte esenţiale (de genul cine a in­tentat procesul şi sub ce acuzaţie, ce riscă sta­tul român în cazul în care îl pierde, ce şanse de câştig dă statului român contractul în for­ma în care a fost încheiat cu firma israeliană şi, nu în ultimul rând, cât costă Ministerul Trans­porturilor acest proces – de la plata avocaţilor la expertize şi contraexpertize) rămân incerte.
Situaţia de la Gara de Nord Timişoara nu este prima, nu este nici unica. Vorbim deja ca fapt divers despre contracte încheiate de oameni ai statului în detrimentul statului, despre derapaje rămase nesancţionate ori despre erori, intenţionate sau nu, plătite din mărinimia statului.