Câinii tuturor şi ai nimănui

Îi vezi la fiecare colţ de stradă, înfriguraţi şi flămânzi. Resturile din gunoaie nu le sunt suficiente sutelor de câini maidanezi din Timişoara, mulţi aruncaţi în stradă chiar de către stăpânii lor. Unii sfârşesc accidentaţi de maşini, iar cadavrele stau zile întregi pe şosele, nerevendicate de nimeni. Alţii poartă răni grele după ce au fost ţinta unora care au vrut să facă pe durii. Uneori, hăituiţi şi măcinaţi de foame, răspund cu aceeaşi monedă şi îi atacă pe trecători. Peste 300 de timişoreni au ajuns la spital după ce au fost muşcaţi de câini, anul trecut. O “vină” născută tot din acţiunile oamenilor indiferenţi la soarta acestor animale ale nimănui.

Câinii Timişoarei, ai noştri şi ai nimănui

În Timişoara, câinii comunitari sunt cu sutele. Autorităţile au încetat să îi mai numere. Hingherii nici nu se mai obosesc să îi mai adune de pe străzi. Nu mai au loc în adăposturi. Nici în spaţiile ONG-urilor de protecţie a animalelor nu mai sunt locuri.

Îi vezi la fiecare pas, pe lângă ma­gazine sau scări de bloc, lângă ghenele de gunoi. Unii au răni sau cicatrici, cu care parcă s-au obişnuit. Le lipsesc ochi, lăbuţe sau urechi. Cei mai noro­coşi sunt luaţi în îngrijire, măcar tem­porar, de voluntari care îi duc la veteri­nar şi le plătesc intervenţiile chirur­gicale din buzunarele proprii.

Ghinioniştii sfârşesc accidentaţi de maşini, în timp ce bântuie pe străzi. Deseori, cadavrele lor rămân zile în­tregi la locul accidentului, până când maşinile grele le fac una cu astfaltul. Sunt câinii nimănui. Nu îi revendică nimeni.

Cei mai mulţi dintre maidanezii Timişoarei au avut stăpâni. Oameni care le-au purtat de grijă şi i-au hrănit o vreme. Apoi, pentru că şi-au schimbat domiciliul, au plecat în străinătate, pen­tru că animalul a crescut prea mare şi nu mai avea loc în apartament sau doar pentru că nu au mai avut chef să fie res­ponsabili pentru soarta lor, i-au aruncat în stradă. Alţi câini n-au cu­noscut niciodată apropierea unui stă­pân. S-au născut în haitele sălbăticite de pe străzile oraşului. Şi se comportă ca atare, apărându-şi cu colţii teri­toriile.

“Nu v-ar lua hingherii, să vă dea foc?”

“Marş, javră! De unde naiba apă­reţi atâţia, că vă înmulţiţi ca iepurii. Ie­puri spui că sunteţi, nu javre”.Individul, un bărbat trecut de a doua tinereţe, îşi însoţeşte vorbele grele cu un şut în tru­pul costeliv al animalului. Câinele, un roşcovan cu blana încâlcită şi cu bo­tul murdar de pământ, schiorlăie scurt şi se retrage rapid, cu coada între pi­cioare, din calea furiosului, privind în urmă la fiecare pas. Individul continuă să mormăie supărat şi să arunce bles­teme asupra lui şi a altor animale ase­menea acestuia. “Nu v-ar lua hinghe­rii, să vă dea foc?” Trecătorii îl privesc în tăcere. Unii dezaprobă din priviri gestul băr­batului, alţii îi dau dreptate. Câinele continuă să alerge înainte, speriat, fără o ţintă anume. Se opreşte când ajunge în preajma unei shaor­me­rii. Mirosul de carne prăjită i-a şters, probabil, lovitura care îl speriase. Foamea îl face să-şi piardă din precau­ţie. Se apropie de trei oameni care aş­teaptă la rând. Un tânăr îl fixează cu privirea. Animalul prinde curaj şi face doi paşi în faţă. Tânărul întinde o mâ­nă şi îl mângâie pe creş­tet. Câinele îi adulmecă cu nesaţ mi­rosul. “Ce-i cu ti­ne, mă? Ţi-o fi foame... Ai vrea o pleş­că, nu? Ei, chiar una nu pot să îţi dau, dar ia şi tu o bucată”. Câi­nele înfulecă rapid şi pe nerăsuflate bucata de pâine cu carne şi se ia după tânărul milos, doar-doar o mai căpăta ceva. Binevoi­to­rul s-a urcat, însă, într-o maşină şi s-a făcut nevăzut.

Maidanezul rămâne în aşteptare preţ de câteva secunde. Sunt tot mai mulţi paşii oamenilor care se perindă pe lângă el. Porneşte de-a dreptul să traverseze strada, iar frânele maşinilor scârţâie la fiecare pas. Ajuns pe celălalt trotuar, câinele se opreşte din nou. Nu are o ţintă anume. Se ghidează după miros, iar vântul nu pare să îi aducă niciun indiciu. La câţiva metri depăr­tare zăreşte însă un grup de trei câini şi hotărăşte să se alăture. Animalele, şi ele slabe şi flămânde, nu par să fie la fel de dispuse să îl primească în grupul lor. Totuşi, după câteva mârâituri şi căută­turi ameninţătoare, mânate de ace­leaşi probleme cotidiene, acceptă ca noul venit să le urmeze de la distanţă în căutările lor pentru adăpost şi hrană.

“Şi cei mai buni se înrăiesc şi muşcă”

La fiecare colţ de stradă sunt câini ai nimănui. Unii se aciuiază prin par­curi, în locuri mai dosnice. Alţii se fac singuri slujitori credincioşi ai oameni­lor străziii, şi ei refugiaţi din calea fri­gului iernii, în maţele oraşului, prin ca­nale. Şi chiar dacă, din când în când, sunt altoite de boschetarii care îşi înea­că amarul în alcool, javrele nu îşi pără­sesc stăpânii şi revin de fiecare dată în locurile cunoscute ca fiind „acasă”.

Uneori, apărându-şi teritoriile do­bândite cu de la sine putere, hăituţi şi măcinaţi de foamea cruntă, răspund por­nirilor violente ale trecătorilor sărind la picioarele acestora şi înfingându-şi colţii. Anul trecut, peste 350 de timi­şoreni au ajuns la Spitalul “Victor” Babeş pentru vaccinuri antirabice, du­pă ce au fost muşcaţi de câinii comuni­tari. Ca şi numărul animalelor fără stă­pân, şi numărul celor atacaţi de ele a cres­cut, în 2010 prezentându-se la me­dic mai puţin de 300 de persoane muş­cate de câini.

„Sunt flămânzi, maică. Sunt flă­mânzi, îngheţaţi de frig şi bătuţi. Şi cei mai blânzi câini se înrăiesc dacă tră­iesc ca în sălbăticie”, spune o femeie. Bătrâna crede în vorbele ei şi măr­turiseşte că în fiecare dimineaţă co­boară câteva străzi mai departe de casa în care locuieşte pen­tru a le duce ceva de mâncare celor şa­se câini care trăiesc singuri în curtea unei case ale cărei proprietari sunt ple­caţi din ţară de multă vreme. Prea de mult. „Au uitat de bietele animale. Şi sunt şi de rasă. Lupi sunt. Dacă nu aş fi eu... Mai ţipă lumea că de ce le dau mâncare, că sar la picioarele oameni­lor şi îi muşcă. Dar eu ştiu că numai pe ticăloşi îi muşcă. Pe cei care nu îşi văd de treabă şi aruncă cu pietre în ei”. Femeia scoate din traistă oase şi resturi de mâncare şi le împarte câinilor. Le-a cumpărat şi „boabe”. Nu multe. Cât a putut să cumpere rupând din banii de pensie. „Să îmi dea Dumnezeu sănă­tate după cum le vreau eu binele”. Câi­nii se adună în jurul ei şi caută să se îm­­pingă care mai de care cât mai aproa­pe de vasele de mâncare, aduse tot de bătrână de acasă.

Prea puţini câini adoptaţi

Bătrâna, tânărul milos de la shaor­merie par a fi doi dintre puţinii timi­şoreni care s-au aliat tacit pentru sal­varea animalelor fără stăpân din oraş. Pentru iubitorii animalelor este un cal­var faptul că trebuie să trăiască zi de zi şi noapte de noapte cu adevărul atât de dureros: că nu îi pot ajuta pe toţi câinii care bat străzile Timişoarei, singuri. Sunt zilnic zeci de cazuri disperate, ani­male rănite, înfometate sau bătrâne, fără nicio şansă la un cămin.

Membrii asociaţiei “Pet Hope” aleargă la autorităţile competente să ceară sancţionarea abuzurilor împo­triva animalelor, dar adeseori rămân doar cu sesizările formulate şi cu gustul amar al lipsei unui răspuns. Pierd zilnic animale pentru care au făcut tot ce au putut. Suferă pentru fiecare dintre ele. Ştiu că nu pot aduce scuze mulţumi­toare pentru cei care au fost victime ale câinilor flămânzi, sălbăticiţi. Dar nici nu pot concepe ca aceste animale să fie trase la răspundere fără a se afla adevăratele cauze care îi aduc pe aceştia în stradă şi îi determină să fie agresivi cu locuitorii oraşului.

Pentru că nu au unde să preia animalele fără stăpân, membrii şi voluntarii “Pet Hope” se concentrează în continuare pe campania de steri­lizare în masă, demarată de curând îm­preună cu autorităţile locale, căutând totodată doritori să adopte căţei şi pisici.

Pentru sterilizări, membrii aso­ciaţiei achită manopera medicilor ve­terinari – câte 50 lei pentru un câine, şi împart costurile cu Primăria Timi­şoara, care achită materialele necesa­re sterilizărilor (50 lei per câine), în timp ce serviciul de ecarisaj Danyflor ajută la prinderea câinilor, transpor­tarea lor la cabinetele veterinare şi re­turnarea acestora în teritoriu. Deocam­­dată, nu au alte soluţii pentru problema câinilor vagabonzi. Nu poţi forţa oame­nii să adopte câini, cum nici nu poţi să ucizi maidanezii doar pentru că sunt prea mulţi pe străzile oraşului.

Câte animale au reuşit să culeagă de pe stradă, membrii “Pet Hope” nu ştiu. Au pierdut de mult numărul. Multe dintre animale au stat în „gazdă” în casele lor, câte cinci, şase o dată, până li s-au găsit stăpâni. Unii „orfani” şi-au găsit cămine peste graniţă, în Ger­mania, alţii în judeţ, iar unii în tărâmul făr’ de nume.

Ceilalţi, cei câteva sute de câini co­munitari, aşteaptă încă să li se decidă soarta, luptând zi de zi cu frigul, foamea, bătăile şi, deseori, cu indiferenţa oa­menilor, înmulţindu-se şi supravieţuind după legile proprii, la voia întâmplării.