Într-o societate în care timpul liber se diminuează tot mai mult, din cauza orarului tot mai prelungit de la locul de muncă, iar grijile şi temerile, venite la pachet cu criza, generează insomnii, practicarea unui sport, ca modalitate de relaxare şi autoperfecţionare a devenit aproape un lux.

Totuşi, mai sunt timişoreni care se încăpăţânează să caute în sport evadarea din rutina şi stresul cotidian. Şi majoritatea sunt nişte învingători, pentru că reuşesc să-şi cultive pasiu­nea, să dea bani pe abonamente la săli de sport şi pe echipament şi să-şi gă­sească timp pentru antrenamentele periodice. Răsplata e, de cele mai multe ori, folosirea ca un scut a deprinderilor, condiţiei fizice şi relaxării mentale induse de sport, faţă de agresivitatea unei societăţi de consum, mereu pe fu­gă, care tinde să acapareze cu totul omul modern.

Povestea unui astfel de club de pa­sionaţi se regăseşte şi pe site-ul www.­sam-sho.ro, care e adresa virtuală a clubului timişorean de Kendo, „calea sabiei” – arta marţială japoneză a scrimei. Totuşi, acest sport diferă foar­te mult de scrima europeană prin mişcă­rile si tehnicile folosite, iar acest lucru se datorează faptului că sabia folosită este diferită, la fel cum diferă şi modul în care aceasta este folosită.

Evident, nu e un sport ieftin, ne­ce­sitând, pe lângă hainele de antre­na­ment, căşti, apărători de piept şi şolduri, mănuşi de protecţie dar şi „shi­nai”, o sabie de bambus formată din patru lamele de bambus unite prin piese din piele.

Cu toate acestea, clubul timişo­rean de Kendo a reuşit să strângă un număr destul de mare de „samurai” în devenire şi să obţină premii la com­petiţiile internaţionale de profil.

Interesant la regulamentul acestui club, postat pe site-ul de profil, e că încearcă, prin sport, să disciplineze şi să educe cursanţii. De exemplu, spor­tivii trebuie „să respecte regulile de politeţe de la intrare până la ieşirea din dojo(sala de antrenament)”, „să adop­te şi să păstreze o ţinută îngri­jită, demnă şi respectuoasă”, să nu vor­beas­că în timpul antrenamentului fără încuvinţarea sensei-ului”, „să nu în­târzie nejustificat la antrenament”, „să cureţe şi să-şi păstreze echipa­mentul în condiţii optime”, „să nu folosească în afara sălii echipamentul şi tehnicile învăţate decât în cazuri de forţă majoră (autoapărare) şi în conformitate cu legile române” şi „să nu dezonoreze imaginea clubului şi a kendo-ului în general prin compor­tament neadecvat în societate”.

Se poate spune, deci, că o bună parte din regulile de mai sus ar fi per­fecte de adoptat şi ca regulament de ordine interioară prin multe insti­tuţii publice din România, efectele fiind, probabil, uimitoare.