Când “eroii Timişoarei nu mor niciodată”, dar sunt daţi uitării

Au trecut 22 de ierni de la acele zile în care românilor le-a fost redată libertatea, întâi la Timişoara şi apoi în toată ţara. Unele clădiri din Piaţa Operei încă mai păstrează cicatricele sângeroasei Revoluţii. Încă aud vocile celor care au strigat „Victorie!”. Iar ploile care au curs în toţi aceşti ani n-au reuşit să spele sângele oamenilor împuşcaţi şi nici amintirile dureroase ale celor care au îngenuncheat lângă trupurile fără viaţă. În amintirea a ceea ce a fost în Decembrie 1989, piaţa din centrul oraşului a fost, vineri, luminată de sute de candele aprinse, în amintirea celor ucişi. Dacă bătrânii şi cei trecuţi de prima tinereţe au văzut în fiecare luminiţă un martir, cei mai tineri au păşit în grabă şi fără niciun fel de interes printre lumânările aprinse...

Câţi mai suntem, cât mai sunt?

De fiecare dată când vorbeşti des­pre Timişoara, te gândeşti inevitabil la Piaţa Operei. Acolo unde, în urmă cu 22 de ani, izbucnea flacăra Revoluţiei române. Unele clădiri poartă încă pe „obraz” cicatricile acelor momente cru­ciale. De 22 de ani, în ziduri stau adânc să­pate urme de gloanţe, proiec­tile care nu şi-au ratat ţintele. Ca lo­cuitor al ora­şului-martir nu poţi să nu îţi ridici pri­virea spre aceste mărturii dureroase, măcar din când în când, şi să nu te gân­deşti la momentele care le-au marcat în acel loc.

Se împlinesc 22 de ani de la mo­men­tul în care libertatea a fost plătită cu sânge pe străzile Timişoarei. Aso­cia­­ţiile de revoluţionari implicate în menţinerea vie a memoriei colective asu­pra Revoluţiei încearcă în fiecare an să trezească interesul noilor gene­raţii pentru cele ce s-au întâmplat în primele zile ale democraţiei româneşti, organizând acţiuni în memoria marti­rilor. Se depun coroane de flori la monu­mentele eroilor, la cimitirele în care se odihnesc morţii Revoluţiei şi sunt or­ganizate sesiuni de discuţii şi dezbateri având ca subiect evenimentele din Decembrie ’89. Totul pentru ca morţii Timişoarei şi importanţa sacrificiului lor să nu fie date uitării de către gene­ra­ţiile următoare. Cu fiecare an care tre­ce, însă, această misiune pare tot mai grea pentru foştii revoluţionari, când astăzi, pe lângă manifestările comemorative organizate de oficiali­tăţi, decembrie continuă să fie şi un pri­lej de exprimare a frustrărilor legate de modul în care justiţia a lucrat, timp de peste două decenii, pentru a-i identi­fica şi trage la răspundere pe cei vino­vaţi de moartea miilor de oameni care s-au jertfit pentru prăbuşirea unei so­cietăţi dictatoriale.

Pentru rememorarea acestor mo­mente, foştii revoluţionari s-au adunat, vineri seară, din nou, în Piaţa Operei pentru a aduce un omagiu celor ucişi în urmă cu 22 de ani. O cruce imensă for­mată din candele roşii aprinse a lumi­nat pentru câteva ore centrul oraşului, unde s-a strigat pentru prima dată „Li­bertate!”. În jurul candelelor s-au adu­nat doar câteva zeci de oameni, pen­tru a înălţa o rugăciune în memoria mar­tirilor căzuţi. Însă, dacă bătrânii şi cei trecuţi de prima tinereţe au văzut în fie­care luminiţă un martir, cei mai tineri au conştientizat mai puţin momentul solemn, păşind în grabă peste lumâ­nările aprinse.

“Morţii cu morţii, viii cu viii”

„Bă, fii atent că dai peste cande­lele alea! Eşti prost?! Ne iau ăştia pe sus”.Mă uit în spate şi văd doi puştani de nici 16 ani, care păşesc în grabă peste candelele aşezate în formă de cruce. Nu au fost aprinse încă. Foştii re­voluţionari, cei care organizează mo­mentul de comemorare s-au adunat în interiorul Operei, unde are loc un spec­tacol aniversar – „Naşterea Mântuito­rului şi Renaşterea României în Decem­brie 1989”, un concert de colinde şi pri­cesne româneşti, susţinut de Ansam­blul „Timişul”.

Concertul s-a prelungit mult, iar câţiva jurnalişti se plimbă nerăbdători în jurul crucii de candele, aşteptând să vină momentul în care vor fi aprinse pentru a putea lua cadre pentru jurna­lul de ştiri. În fiecare an mediatizează marcarea trecerii încă unei ierni de la Revoluţie, iar unii din­tre cei care stau cu camera de filmat pe umăr nici nu au împlinit 22 de ani. „Du-te şi întreabă cât mai stăm. Stau de la 5 aici şi e trecut de 7. Hai măcar să luăm nişte sincroane”. Reporterul îşi trage de mână cameramanul, îşi aruncă privirile roată şi se opreşte asupra unui moş care se apropie încet. Omul merge greu, apăsat, şi îşi cu o mână prin părul alb ascuns sub o bască veche. Fata sare cu microfonul în faţă şi îl roagă să se oprească o secundă pentru a-l întreba despre cum a fost la Revoluţie. Din omul aparent liniştit, bătrânul pare să se metamorfozeze dintr-odată într-un căpcăun. Sare doi paşi în faţă şi, ţipând, ridică mâna dreaptă, în care ţine un ziar, ca pentru a-i lovi pe cei doi inoportunişti. „Minci­noşilor! Vă arăt eu vouă, nu mă faceţi voi pe mine. Revoluţie? Asta vă trebu­ie? Ce ştiţi voi? Bă, lăsaţi-mă, lăsaţi-mă! Las’ că vă arăt eu. Vă bateţi joc, faceţi râs”. Omul continuă să îşi urle nemul­ţu­mirile cu frânturi de fraze şi cuvinte nedesluşit. Jurnaliştii înţeleg repede că au dat peste un cetăţean turmentat şi se retrag rapid lângă candelele care tot mai aşteaptă să fie aprinse. Moşul atacă din nou, merge spre jurnaliştii îngheţaţi, aruncă vorbe turbate şi plea­că în acelaşi mod, iar povestea se mai repetă de câteva ori, până când omul de­cide să urmeze, tot vociferând, un bici­clist care pare, la fel ca şi ceilalţi din jur, să nu înţeleagă ce vrea omul de la el.

Rugăciuni la marginile timpului

Pe lângă crucea de candele se perindă zeci de paşi. Mai mari sau mai mici. Cei mari se apropie, înţeleg rapid despre ce e vorba, îşi scot telefoanele mobile şi fac nişte poze candelelor. Cei mai mici stau minute în şir, fixând cu privirea crucea imensă. „E pentru amintirea unor oameni care au murit aici, la Revoluţie. Nu erai tu născut atunci. Înţelegi?”. Copilul, de circa opt ani, nu spune nimic şi continuă să se plimbe încoace şi colo, punând tacticos câte un picior înaintea celuilalt, ca pentru a procesa mai bine informaţia abia primită. Mama îl cheamă însă rapid lângă poarta de cetate împodo­bită, ca să îi facă o fotografie. Femeia îi spune să zâmbească frumos, „cu dinţi”, ca să iasă bine în poză, dar băiatul pare să nu aibă astâmpăr şi nici răbda­rea necesară ca mama să fie mulţumi­tă şi se întoarce rapid la candelele roşii aşezate pe dalele de piatră, printre ca­re abia se mişcă un porumbel zgribu­lit. Şi pasărea bolnavă e trecută printr-un tir de blizuri, dar aceasta pare să nu ob­serve nimic din jur. Păşeşte încet printre candelele, încă stinse, oprindu-se în dosul fiecăreia.

„Alo, mai uşor! Fiţi atenţi pe unde alergaţi, nu pe aici, că nu e momen­tul”,ţipă un bărbat între două vârste la doi copii care nu se jenează să joace în continuare „prinsa” printre oamenii care încep să se strângă în jurul crucii de candele roşii. Adunaţi în grupuri, oa­menii schimbă impresii despre momen­tele din urmă cu 22 de ani. Alţii critică dezinteresul celor mai tineri, care par să treacă prea uşor peste astfel de comemorări. „Ce vină au ei? Sunt ti­neri, n-au trăit vremurile noastre. Ce, parcă e mai bine că ei n-or să aibă lo­curi de muncă atunci când or să termi­ne şcoala? Ce ştiu ei de Revoluţie sau de cum e condusă ţara asta, în gene­ral...”, încearcă o femeie să răspundă unor interlocutori înverşunaţi pe tine­ret. „Lasă, nu le plângem de milă, că nu mai au niciun respect faţă de nimeni. Când eram ca ei... Uită-te şi tu”, inter­vine un altul, făcând un gest spre doi adolescenţi care se sărută cu foc la doar câţiva metri, în timp ce o puştoai­că de cam aceeaşi vârstă se străduieşte să le facă poze astfel încât să prindă şi ca­drul cu „poarta cetăţii”.

Oamenii continuă să se adune în jurul candelelor. Ici-colo, câte o femeie sau un bărbat mai în vârstă măsoară cu privirea fiecare candelă, ca pentru a vedea în ea spiritul celui pe care l-a pierdut la Revoluţie.

Strigăt pentru dreptate

Din sala Operei încep să iasă oa­meni dintre cei care au asistat la spec­tacolul de colinde dedicat martirilor Timişoarei. Dincolo de uşile grele de la intrare se văd zeci de tablouri înfă­ţişând imagini de la momentele crucia­le din Decembrie 89. Sunt reprezentaţi mii de oameni adunaţi în faţa Operei, care scandează lozinci anticomuniste. Alături, un copil ţinând un tricolor din care stema comunistă a fost decupată. „Eroii Timişoarei nu mor niciodată!”, „A căzut tirania!”, „Libertate!”  striga mulţimea. Ţipetele lor, dispera­rea, suferinţa, dar şi speranţa unui vii­tor mai bun respiră puternic în anteca­mera operei, făcând simţită tensiunea acelor zile în sala goală, în care doar chipurile însângerate din tablouri, timi­şorenii care îşi ridică morţii de pe cal­da­râm şi cei care flutură steagurile victoriei par încă să aştepte adevărata izbândă. După 22 de ani de la elibera­rea de sub regimul comunist, Timi­şoara păstrează încă proaspăt în me­morie sângele martirilor care a curs pe străzile oraşului şi încă se întreabă cine i-a ucis fiii.

În Piaţa Operei, candelele încep să fie aprinse. Una câte una. „Unu, doi... zece... douăzeci..”. O fetiţă alear­gă de la o candelă la alta, trecând cu degetul asupra fiecăreia, numărându-le, sub privirile atente ale tatălui. „Unu, doi... cincizeci”... Fetiţa numără morţii Timişoarei. La fel face şi un băieţel de doar câţiva anişori. Nu ştie să numere, dar trece cu pasul printre fiecare rând de candele.

Martirii tac şi aşteaptă să fie tre­cuţi din nou în revistă, ca în fiecare an. „Cine a tras în noi?” Întrebarea rămâ­ne fără răspuns. „Morţii cu morţii, viii cu viii, ce mai poţi face?”. Cuvin­tele cad întocmai unei noi rafale de gloanţe asupra celor rămaşi în aştep­tare pentru a li se face dreptate. Cel care le-a rostit, un tânăr de mai puţin de 22 de ani, păşeşte în grabă peste candele, trâgându-şi după sine tova­ră­şul jenat de privirile mustrătoare ale celor care i-au auzit. Nu le răspunde nimeni. Timişorenii veniţi să îşi cin­stească eroii-martir aprind lumânările, reîn­noind promisiuni de veşnică amin­tire.

Câţiva paşi mai încolo, pe treptele Catedralei – unde, în urmă cu 22 de ani, un grup de 30 de tineri au fluturat drapele tricolore din care tăiaseră ste­ma comunistă, cântând „Deşteaptă-te, române!”, un vechi cântec patriotic in­terzis, tineri care au primit în piepturi primele rafale de gloanţe –, două co­roane de flori reamintesc de sacrificiul suprem al celor care au dus la elibera­rea Timişoarei şi apoi a ţării întregi.

Deasupra lor, un „La mulţi ani 2012!” din beculeţe aprinse...