Cand fericirea sta in conjugarea lui a spera

Fiecaruia dintre noi i s-a intamplat, probabil, si, poate, nu doar o data, sa ridicam ochii spre cer, sa plangem, impreunandu-ne mainile a rugaciune, intreband retoric, asemenea lui Christos inaintea mortii, "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?" Sau, din contra, sa ne lasam coplesiti de furie si sa negam, intr-un acces de nihilism, existenta divinitatii, sa refuzam pe moment sa mai credem in puterea rugaciunii sau in vreun miracol divin. Amagindu-ne ca, asa, cerem, de fapt, socoteala in privinta balantei cu care ne este impartita – injust opinam –, dreptatea, fericirea ori dreptul la viata. Ca prin atitudinea de fronda vom putea schimba ceva sau macar vom avea satisfactia sfidarii...

Poate, raportandu-ne la existenta in jurul nostru a atator si atator oameni mai tristi, mai disperati ca noi, incorsetati pana la asfixie de saracie, bolnavi, schilozi ori muribunzi, condamnati parca la o nefericire edictata a li se incheia odata cu ultima clipa de viata, unii avem tendinta de consolare ori de resemnare in fata pluralitatii suferintei, altii, de a o resimti mai acut."Eloi, Eloi, lama sabahtani?" – acel vers din Psalmul 22, invocat de Christos in ultimele clipe care I-au incheiat crucificarea si viata – tinde sa devina un refren elegiac tanguit de toti cei carora tristetea le depaseste limitele suportabilului. De cei care nu au reusit sa-L induplece sa nu le ia de langa ei un om drag, sa nu le subrezeasca sanatatea, sa nu le stirbeasca fericirea ori linistea.

Am intrat, insa, in Saptamana Mare, care precede sarbatoarea miraculoasa a Invierii, cand ar trebui sa ne coordonam viata dupa conjugarea, si la prezent, si la viitor, a verbelor a crede, a spera, a iubi si a ierta, care pot deriva intr-un exercitiu de fericire.

E vremea sa iertam greseli voluntare sau involuntare si sa cerem, la randu-ne, iertare in fata celor de langa noi ori sa cerem iertare ingenunchiind si ridicand privirea in sus.

E vremea sa speram mai abitir ca, la capatul Golgotei pe care ne-a fost dat sa o strabatem, nu vom mai simti nici coroane de spini, nici povara unor greutati pe care le credem sau le simtim insurmontabile, nici deziluzia, nici tristetea, nici disperarea. Ci vom afla, intr-un fel sau altul, miracolul dezlegarii, ca triumf al crucii, al Binelui.

E vremea sa speram ca va veni ziua in care tristetii ii va lua locul zambetul, ziua in care saracii vor fi uitat de chinul foamei, iar suferinzii, de povara bolii, ziua in care intunericului ii va lua loc lumina. E vremea sa speram ca, poate, depinde si de noi modul si timpul in care vom primi ajutorul sa trecem statiile ce ne-au fost harazite.

E vremea sa credem ca asemenea Miracolului de la Sfantul Mormant – cand candelele se aprind de la o lumina pogorata din inaltul cerului – putem, prin credinta, sa atragem de partea noastra dovezi incontestabile de bunavointa ori de indurare divina, sa fim beneficiarii unor minuni alegorice.

Acest Miracol din Sfanta Noapte sa binecuvanteze pe toata lumea cu credinta in mantuire si in triumful crucii, sa va lumineze tuturor sufletul, sa va dea puterea de a ierta si de a nu va rataci niciodata speranta.