“Cântarea” României

Ca orice alt stat, şi România are adversari, înverşunaţi sau de con­junc­tură. Pentru că nu e o piaţă de desfacere sufi­cient de deschisă, pentru că nu adoptă chiar toate aberaţiile concepute la Bruxelles sau pentru că nu îmbogăţeşte companii comuni­tare extrem de apropiate de lideri politici vest-europeni.

Ca atare, ca oricare alt stat, România are parte de campanii de denigrare duse cu înverşunare de personaje mai mult sau mai puţin colorate. De pildă, din anii ’90 până în prezent România a trebuit să lupte cu ima­ginea de stat care îşi neglijează şi abuzează copiii instituţionalizaţi. Aceleaşi imagini, fir­mate imediat după 1990, cu nişte case de copii tip buncăr rămase „încremenite în proiect” de dinainte de 1989 sunt rulate şi azi, cu o insis­tenţă demnă de o cauză mai bună pe unele te­leviziuni occidentale. Periodic, un trust de pre­să american sau vest-european mai face câte un reportaj menit să arate ce rău îşi tratează România copiii instituţionalizaţi, şi pentru că lucrurile nu prea mai stau aşa, sunt inventate poveşti, locuri şi personaje, cum a fost cazul unor materiale de presă „senzaţionale” despre copiii instituţionalizaţi abuzaţi la Timişoara realizate acum doi ani „din pix” de nişte ziare americane pe baza raporturilor unor ONG-uri ai căror reprezentanţi nu călcaseră niciodată prin vestul ţării şi nici prin România. Doar nai­vii nu ştiu scopul acestor campanii de presă : reluarea adopţiilor internaţionale, pentru ca România să devină iarăşi ţară de export de copii, iar unele ONG-uri, americane sau vest-europene să se îmbogăţească intermediind copii români, aşa cum s-a întâmplat în perioa­da 1997-2000, până la adoptarea moratoriului prin care s-au interzis adopţiile internaţionale.

O alte temă de denigrare fluturată constant în ultima vreme e cea a pre­supuselor zboruri şi închisori CIA din România. Această temă, care mizează pe animozităţile anti-americane ale unor state vest-europene, apare cu obstinaţie în momente în care Ro­mâ­nia are parte de o percepţie bună în cadrul Uni­unii Europene, cum e momentul de faţă, sau există posibilitatea reluării discuţiilor pentru intrarea în zona Schengen. Deşi în acest caz România a dat dovadă de o transparenţă ex­tremă, a făcut publice toate jurnalele de zbor, a făcut o Comisie de anchetă parlamentară, a autorizat autorităţile de profil să dea orice informaţii ONG-urilor dornice să afle mai mult pe această temă, toate aceste eforturi au fost zadarnice. Acuzaţiile au fost reluate cu şi mai mare înverşunare, fără să existe niciun fel de dovezi concrete. S-au amestecat cu minciuni jumătăţi de adevăruri ştiute de toată lumea, cum e cazul „ştirii” legate de existenţa unei închisori CIA în clădirea în care funcţionează o instituţie specializată de gestionarea infor­maţiilor secret de stat, deci unde se ştia din start că există pază şi acces securizat.

Din păcate, faptul că România nu e în stare să fie fermă în această privinţă demonstrează şi un eşec al diplomaţiei româ­neşti, ca şi a compartimentelor de specialitate din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.  Ca să nu se mai vorbim despre „eforturile” fă­cute pentru apărarea României în acest scandal de europarlamentarii trimişi de alegătorii din România. Marea majoritate a eurodeputaţilor români nu au făcut nicio tentativă de inter­pe­lare pe această temă, ori de câte ori s-ar arun­cat nejustificat cu noroi asupra României, de la tribuna instituţiilor europene, fiind cu mult mai preocupaţi de nişte teme „la modă”, care dau bine, dar care sunt „de mare interes” pen­tru electoratul român, printre ele numărându-se protejarea pădurii ecuatoriale sau negocie­rile de pace din Zambia.