Vechile clişee legate de Timiş ca o zonă cu cele mai mari salarii din ţară sunt contrazise de realitate. Vestul ţării nu mai conduce de ani buni în topul salariilor, nici în clasamentele oficiale, nici în cele alternative de pe portalurile de recrutare a forţei de muncă. Una peste alta, câştigurile reale ale populaţiei sunt stabilite cu o marjă de eroare destul de mare, în nicio variantă neexistând certitudinea că cifrele făcute publice sunt cele adevărate. Munca la negru şi gri, ca şi politicile de confidenţialitate duse de foarte multe companii naţionale şi multinaţionale în privinţa salariilor şi a bonificaţiilor aferente, fac ca salariile, din mediul privat cel puţin, să rămână un mister.


Câştiguri modeste în statisticile oficiale

Dacă e să ne raportăm la clasa­men­tele legate de câştigul salarial mediu net, realizate pe baza calculelor Institutului Naţional de Statistică, în Timiş, salariul mediu net nu depăşeşte cu foarte mult media naţională. Potri­vit indicatorilor I.N.S., câştigul salarial mediu net din Timiş este de 1.501 lei, într-un clasament al salariilor statis­tice me­dii, cu cuantumuri extrem de modeste, clasament care este condus de Bucu­reşti, unde salariul mediu net raportat este de 2.091 de lei. În ciuda crizei, după cum indică aceleaşi cifre ale I.N.S., salariile în Bucureşti au fost printre puţinele care au crescut în ultimul an, în medie cu aproape 200 de lei. În topul celor mari salarii medii din România, Timişul nu mai are de mult o poziţie fruntaşă, fiind depăşit de judeţe care niciodată nu au avut pre­tenţia de a fi numite poli de creştere economică. Statisticienii I.N.S. spun că, raportat la salariul mediu net, mai bine ca în Timiş se câştigă în Gorj (sa­lariu mediu net de 1.634 de lei), Sibiu (salariu mediu net de 1.543 de lei), Cluj (salariu mediu net de 1.511 lei) şi lista ar putea continua. Situaţia e totuşi semnificativ mai bună în Timiş decât în judeţele din coada clasamentului salariilor medii nete, care se termină cu judeţul Călă­raşi, ai cărui locuitori sunt cel mai prost remuneraţi, salariul mediu net fiind aici de 1.013 lei. Cifrele de la I.N.S. indică şi faptul că, în acest judeţ, sa­lariile au scăzut faţă de anul trecut cu aproape 100 de lei. Raportat la acelaşi salariu mediu net brut, indicatorii Institutului Naţio­nal de Statistică indică faptul că în Timiş cel mai bine se câştigă în do­menii precum energie electrică şi ter­mică, gaze şi apă – unde salariile medii sunt de peste 2.000 de lei, intermedieri fi­nanciare – salarii medii de peste 2.500 de lei, administraţie publică şi apărare – salarii medii de peste 2.500 de lei.
Sorin Belea, directorul executiv al Direcţiei Judeţene de Statistică Ti­miş, explică metodologia de calcul a salariului mediu net lunar la nivel ju­deţean : „Se calculează, pe baza date­lor centralizate, un salariu mediu net pe ţară, eşantionul larg al acestuia per­miţând «spargerea», defalcarea sa pe judeţe. Practic, noi preluăm datele de la I.N.S. Bucureşti”. 


Realitatea paralelă de pe site-urile de recrutare a forţei de muncă

Cifrele I.N.S. legate de câştigul mediu net în Timiş, pe totalul judeţului şi pe categorii de meserii, nu se potri­vesc însă deloc cu ce susţin portalurile de recrutare a forţei de muncă, pre­cum ejobs.ro, care au creat statistici naţionale pe baza declaraţiilor, făcute sub protecţia anonimatului, ale clien­ţilor respectivului site.
Cifrele prezentate pe respectivul portal dezvăluie câştiguri aproape si­milare cu cele din statele vest-europe­ne. Astfel, în poziţii de conducere, în domeniul resurselor umane, salariul mediu net prezentat pe Timiş este de 8.000 de euro. Urmează salariile medii nete din brokeraj (4.000 de euro lunar), cele din multinaţionale, în poziţii de conducere (tot 4.000 de euro), funcţii­le de coordonare la nivelul unor fa­brici şi puncte lucrative de multinaţionale (3.150 de euro) sau de administratori în multinaţionale (3.000 de euro). Pe domenii, în industrie Timişul e pre­zentat cu un salariu mediu de 1.238 de euro, în sectorul industrial (unde se câştigă cel mai bine), urmat de indus­tria alimentară (salariu mediu net la nivel de ramură de 1.000 de euro), con­sultanţă (salariu mediu de 900 de euro), industria auto (860 de euro) şi soft­ware (850 de euro). Evident, şi acest gen de statistici au marja lor de eroare, pentru că se bazea­ză pe simplele afirmaţii ale unor utili­zatori anonimi ai portalurilor de recru­tare a forţei de muncă, însă e greu de estimat motivaţiile care i-ar determina pe aceşti utilizatori să declare altceva decât realitatea, mai ales că sunt protejaţi de „scutul” anonimatului. În plus, nu­mărul celor care au participat la aceste sondaje e destul de mare, existând peste 5.000 de timişoreni care şi-au „deconspi­rat” salariile doar pe portalul e-jobs.


Riscuri viitoare foarte mari pentru cei care acceptă munca la gri sau la negru

Diferenţele foarte mari dintre sa­lariile raportate de I.N.S. şi cele rapor­tate pe diverse site-uri de recrutare de forţă de muncă pot fi explicabile prin am­ploarea pe care a luat-o nu doar munca la negru, fără forme legale, ci şi munca la gri – adică, menţionarea în carnetele de muncă doar a salariului minim pe economie. Restul de bani, nedeclaraţi, până la cuantumul real al salariilor, este primit de către angajaţi „la plic”, în acest fel angajatorul evitând plata im­pozitelor şi taxelor aferente.
„Într-adevăr, şi din ce mi se co­mu­nică mie de la sindicatele afiliate din Timiş, constat că acest fenomen al muncii la gri a luat proporţii, fiind amplificat şi de actualul context econo­mic. Se merge, în acest caz, pe o com­plicitate dublă, a angajatului şi a anga­jatorului. Iar angajatorul are o argu­mentaţie de genul : «Decât să dau bani la stat, mai bine îţi dau ţie ceva mai mult, la plic»”, spune Ştefan Gogo­şanu, liderul judeţean al Cartelului Sindical „Alfa”.
Liderul sindical mai spune că am­ploarea fenomenului muncii la gri poate fi dedusă din faptul că la extrem de multe unităţi controlate de Inspec­ţia Muncii salariile sunt toate la acelaşi plafon – cel al salariului minim pe economie.
„Angajatorii spun în acest caz că aşa sunt contractele, şi cei de la Inspecţia Muncii nu pot interveni, atâ­ta vreme cât nu au plângeri şi sesizări, angajaţii fiind angrenaţi în această complicitate”, precizează Ştefan Go­goşanu. Persistenţa fenomenului muncii la gri este explicabilă şi prin faptul că angajaţilor care acceptă să lucreze în astfel de condiţii nu sunt conştientizaţi asupra riscurilor pe care şi le asumă. „Majoritatea spun că sunt tineri şi nu contează că îi va afecta în ceea ce pri­veşte cuantumul pensiilor. Dar, în con­diţiile în care se află în prezent siste­mul de pensii, e de aşteptat ca pe vii­tor cuantumul pensiei să nu fie unul foarte mare nici pentru cei care au contribuit destul de mult la sistemul de asigurări sociale. În cazul celor care au muncit cu salariul minim pe economie trecut pe cartea de muncă, cuantumul pen­siei va fi unul extrem de mic – practic, oamenii nu vor putea trăi cu acei bani, vor fi forţaţi să muncească până mor, alternativa fiind să moară de foame”, explică liderul Cartel Alfa Timiş. În plus, în cazul unui accident de muncă, pensia de invaliditate se ra­portează la acelaşi cuantum al sala­riului de înca­drare. Caz în care, din nou, angajatul va constata prea târziu consecinţele acceptării muncii la gri. „Din păcate, sesizări nu se fac decât în momentul în care un angajat pleacă din firma respectivă sau e disponi­bilizat. Caz în care, după ce i se face li­chidarea şi i se desface contractul de muncă, sesizarea sa nu mai are nicio valoare. E extrem de greu de dovedit într-o astfel de situaţie că, de fapt, angajatul respectiv a lucrat cu salariul minim pe economie, în timp ce salariul său încasat era mult mai mare”.

Acelaşi lucru îl susţin şi inspec­torii Inspectoratului Teritorial de Muncă Timiş, care infirmă faptul că acest fenomen al muncii la gri ar avea neapărat legătură cu criza economică. „Există această tendinţă a foarte mul­tor angajări de a se sustrage fiscali­zării. E un fenomen aproape genera­lizat. Şi, totuşi, ar trebui să se înţeleagă faptul că fiscalizarea din România nu e cea mai mare din România. În alte ţări, cum e Germania, fiscalizarea este mult mai ridicată, şi cu toate aces­tea salariile se declară în totalitatea lor şi se plătesc taxele şi impozitele afe­ren­te. Iar acum există această justi­ficare, că e criză şi că angajatorii o duc extrem de greu, că trebuie să plă­tească foarte multe taxe şi impozite. Însă în perioada de creştere econo­mică se întâmpla exact acelaşi lucru, fenomenul muncii la negru era, de asemenea, foarte amplu, şi angajatorii încercau în ace­laşi mod să se sustragă plăţii taxelor şi impozitelor cuvenite statului”, ne-a declarat Cornelia Co­rescu, şeful Inspectoratului Teritorial de Muncă Timiş.