Aniversarea a 20 de ani de la reprimarea manifestaţiilor anticomuniste din Piaţa Universităţii dovedeşte cum un eveniment de acest gen poate fi abil interpretat şi „personalizat”. Doi lideri politici – uniţi, la un moment dat, prin idei şi platforme-program materializate printr-o zisă alianţă spre binele poporului, ieşiţi acum din faza de mariaj politic conjuctural, tratează, din motive diferite şi, prin urmare, pe tonuri diferite, evenimentul. Un fel de cavaleri ai falsei figuri. Unul, Ion Iliescu, continuă autodezvinovăţirea publică, profitând că nu există un act oficial care să-l contrazică; e drept, nici care să confirme ceea ce spune. Celălalt, Gheorghe Ciuhandu, fie caută o repoziţionare a sa în cadrul partidului, fie respectă nişte cutume în care comportamentul său recent nu ar spune că şi crede neapărat.
Într-un exerciţiu reuşit de eludare a adevărului prin omisiune, fostul preşedinte Ion Iliescu se prezintă pe blogul personal, în articolul „ Alegerile din 20 mai şi... aşa-zisa «Mineriadă»”, nevinovat de evenimentele din Piaţa Universităţii. Şi nu negând că ar fi chemat minerii. Recunoaşte că a adresat un apel „cetăţenilor Capitalei, vorbind despre gravitatea situaţiei create pentru soarta democraţiei câştigate şi solicitându-i să sprijine organele de ordine – pentru a curma aceste acte anarhice de vandalism şi de a intra în normalitate”. Dar aşa cum nu precizează modul în care putea sprijini populaţia Poliţia în astfel de incidente şi nici la ce se aştepta personal din partea acesteia, tot aşa trece sub tăcere intervalul scurs de la apelul său până la venirea minerilor în 14 iunie 1990. În lipsa unei sentinţe definitive şi irevocabile – care să indice vinovaţii pentru crimele şi violenţele din Piaţa Universităţii, dar şi autorii lor morali – înregistrările cu un Ion Iliescu mulţumindu-le minerilor pentru „răspunsul de solidaritate muncitorească”, adică, pentru ravagiile făcute printre intelectualii care refuzau neo-comunismul într-o ţară ieşită din comunism, sunt doar simbolice.
Al doilea lider politic care a ieşit în lumina reflectoarelor cu o declaraţie pe această temă, Gheorghe Ciuhandu, este reprezentantul unui partid care, în iunie 1990, avusese de suferit direct de pe urma „democraţiei” gândite de noua putere politică. Declaraţia pare o mostră de demagogie – fie raportată la momentul iunie 1990, fie la decembrie 2009. Într-un comunicat de presă, preşedintele C.N. al P.N.Ţ. solicită instituţiilor statului recunoaşterea adevărului despre acele zile, condamnarea vinovaţilor pentru reprimarea fenomenului Piaţa Universităţii şi promulgarea Legii Lustraţiei. „Numai cu aceste puncte îndeplinite putem vorbi despre începutul asanării morale a clasei politice româneşti, asanare care ne-ar putea ridica la înălţimea speranţelor celor care au murit în Decembrie 1989 şi celor care au luptat împotriva comunismului la Kilometrul Zero al democraţiei româneşti”. În 1 Decembrie 2009, la kilometrul zero democraţiei din Timişoara le făcuse electorilor săi şi susţinătorilor P.N.Ţ. surpriza de a pactiza, oficial, cu P.S.D.-ul lui Victor Ponta, autodeclarat, cu doar câteva zile înainte, continuator al lui Ion Iliescu. Atunci, domnul Ciuhandu părea să fi uitat că lipsa adevărului despre Revoluţie şi despre Mineriade, la fel, lipsa lustraţiei au o cauză comună. Acum şi-a amintit că, în 13 - 15 iunie 1990 au fost nu doar morţi, răniţi şi arestaţi, ci şi “mineri triumfători, bucuroşi că au putut răspunde apelului preşedintelui Ion Iliescu – toate acestea au defilat pe ecranele tuturor posturilor de televiziune din lume, transformând ceea ce a fost fenomenul Piaţa Universităţii în Piaţa Tien An Men II”.
Rămâne de văzut în ce context şi în ce notă urmează a mai fi adusă în discuţie, de către cei doi lideri, Mineriada din iunie 1990.