Scriam într-un editorial care preceda intrarea în cel de al 20-lea an al libertăţii post-decem­briste, „Cronicile anorma­lu­lui”, că de-a lungul ulti­milor 20 de ani, anormali­ta­tea cu care s-au confrun­tat majoritatea românilor a ajuns la o asemenea amploare încât a fost in­tegrată în banal. Sentinţe judecătoreşti abe­rante, cazuri flagrante de corupţie, rămase ne­­pedepsite, inculpaţi care refuză să fie jude­caţi şi care dau lecţii poporului despre cum se construieşte capitalismul, o falie tot mai mare căscată între săraci şi bogaţi, toate au ajuns să fie luate ca atare, considerate în spiritul so­cietăţii româneşti. Cu câteva zile înainte de îm­plinirea a 21 de ani de la înlăturarea regi­mu­lui comunist, avem o nouă dovadă a anor­ma­li­tă­ţii : sunt români care, teoretic, mâine ar fi dispuşi să reediteze episodul încheiat în De­cem­brie 1989. Un sondaj de opinie realizat de Ins­titutul de Investigare a Crimelor Comunis­mu­lui şi Memoria Exilului Românesc relevă, printre altele, că 44% dintre românii intervie­vaţi spun despre comunism că a fost o idee bună, doar că prost aplicată. Iar 72%, că aşteaptă de la stat să le asigure lo­cu­inţă, un loc de muncă, ba se de­­cla­ră de acord ca acelaşi stat să interzică parti­dele politice şi chiar şi libertatea de expri­mare. Cu alte cuvinte, ar fi dispuşi să încerce să re­tră­ias­că ori să trăiască (unii dintre repon­denţi sunt născuţi după ’89) experienţa trau­mati­zantă a regimului totalitarist. Doar din silă faţă de azi şi teamă faţă de mâine.
Nu ştim dacă aceşti oameni sunt de condamnat – din cauza uşurinţei cu care îşi dau „reset” la memorie, a lejerităţii cu care acceptă reiterarea greşelilor şi dramelor trecutului recent, a superficialităţii cu care îşi tratează, de fapt, propriul viitor – sau dacă mai de condamnat sunt artizanii politicilor publice şi de stat din ultimii 21 de ani, care stau la baza acestei stări de spirit.
Problema aceasta a nostalgiei faţă de un regim totalitar ar trebui, însă, tra­ta­tă cu atenţie, atât din perspectiva cauzei, pentru un diagnostic şi un tratament corecte, cât şi din cea a efectului. Mai ales că situaţia nu e întâlnită doar în România a populaţiei.
Marea masă a popu­la­­ţiei, cea nemulţu­mi­tă de nivelul de trai, nu este in­te­re­sată de doctrină. Ea îşi va îndrepta aten­ţia, spe­ranţa şi, într-un final, votul spre cei care nu se limitează la a-i promite un viitor mai bun, dar, într-o demonstraţie de solidaritate bine mimată, vor acuza virulent esta­blishment-ul corupt, pe care omul de rând îl vede ca şi cau­ză a tuturor rele­lor trăite de el. Or, acest tip de me­­saj îl au şi partidele de extremă stângă – cum a fost co­munis­mul „bun, dar eronat aplicat” –, şi ce­le de extremă dreaptă. Dacă partidele de extre­mă stângă nu reprezintă un pericol demn de luat în seamă pentru vreun stat din Europa – chiar da­că şi în alte state se manifestă nos­talgia după comu­nism –, altfel stau lucru­rile cu ex­trema dreapta. Opt noi lo­curi au câştigat în Parlamen­tul European în 2009, faţă de ale­gerile prece­dente.
Din punct de vedere economic nu se în­trezăreşte, în viitorul apropiat, o îm­bunătăţire a lucrurilor. Nemulţumirea popula­ţiei ameninţă să se acutizeze. Pe linia politicilor publice nu se în­trevăd schimbări semnificative şi, dacă vor exista, vor fi necesari ani pâ­nă îşi vor face simţite efectele. În tot acest timp, dis­cur­su­rile populiste vor hrăni speranţa ne­mulţumi­ţilor. Iar până la alu­necarea într-un re­gim extremist – şi nu mai con­tează dacă va fi de stânga sau de dreapta – poate fi un pas. Ră­mâ­ne speranţa ca, într-un efort comun al autorită­ţilor, al media şi al societăţii civile, să se poată pune stavilă erodării în­cre­derii publice în tot ceea ce ţine de statul de­mocratic.