Nu a existat, în ultimii ani, vreo voce relevantă din spaţiul public româ­nesc care să cuteze să spună ceva despre aberaţiile produse ritmic şi cu un entuziasm demn de o cauză mai bună de o serie de in­stanţe din România, care să nu fie pleznită prompt peste gură cu ditamai principiul separaţiei puterilor în stat şi a independenţei Justiţiei.

S-au văzut în ultimele cincinale de justiţie postrevoluţionară sentinţe argumentate cu legi care nu existau sau care erau abrogate din anii '60, s-au văzut procese în care hotărârea luată de completul de judecată a amuţit, prin originalitatea ei, şi ambele părţi, şi avocaţii, şi procurorii, şi până şi grefierii, care au văzut şi au auzit multe la viaţa lor. E deprimant pentru statul român să se gândească la kilometrii de autostradă care ar fi putut fi făcuţi cu contravaloarea despă­gubirilor plătite ca urmare a proceselor pier­dute la Curtea Europeană a Drepturilor Omu­lui, din cauza inepţiilor cu antet şi semnătură produse prin Judecătorii, Tribunale sau Curţi de Apel din România. De fiecare dată, însă, s-a invocat principiul separaţiei puterilor, in­dependenţa Justiţiei şi, evident, vorba lui Caragiale, „sfânta Constituţiune”.

Aşa se face că în ultimii ani cei care se mai obosesc să ţină evidenţa minuni­lor care apar zilnic în România instituţională, asistă la un meci controlat de wrestling între puterile independente din stat. Pe departe, cea mai „ofensivă” la adresa puterii executive şi legislative e puterea judecătorească, mai ales de când instanţe cu trei judecători şi doi grefieri din orăşele de 10.000 de locuitori desfiinţează fără probleme hotărâri de guvern sau ordine ale unor miniştri. Cu alte cuvinte, sistemul judecătoresc sare ca ars ori de câte ori are vaga impresia că s-ar fi atentat la in­dependenţa sa, prin vreo declaraţie mai dură a Preşedinţiei sau a vreunui ministru, însă poate face praf fără probleme atributele celorlalte puteri. Rezultatul este o degringoladă gene­ralizată, ale cărei rezultate se văd foarte bine în cazul „bătăliei pentru sporuri” care conti­nuă prin instituţiile statului.

Astfel, Curtea de Conturi a constatat că, cu toate politicile de austeritate propovăduite pe ecranele televizoarelor, pe la o serie de instituţii din Timiş, mai cu seamă Primării, s-a continuat sistemul de acordare a unor sporuri năstruşnice, cum ar fi sporul de refacere a capacităţii de muncă sau prima de 1 Iunie. Respectivele instituţii sau sindicatele din ele au contracarat, susţinând că există ho­tărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care confirmă respectivele sporuri şi că neaplicarea lor echivalează cu o încălcare a atribuţiilor puterii judecătoreşti. Deci, fiecare are dreptate : inspectorii Curţii de Conturi au de partea lor legi care stipulează faptul că respectivele sporuri sunt nelegale, beneficiarii de sporuri au de partea lor sentinţe care stipu­lează că sunt legale. Care e mai tare? Se pare că, totuşi, balanţa înclină spre puterea ju­decătorească, pentru că, pe baza celor consta­tate, Curtea de Conturi emite dispoziţii de recuperare a primelor şi bonusurilor acordate ilegal. Care sunt contestate însă, şi ajung tot în instanţă, unde, la unele judecătorii sau tribunale cel puţin, totul e posibil. Cu procentul său de legitimitate, dat de paragrafe de legi sau bucăţi de hotărâri judecătoreşti, fiecare parte implicată în acest conflict absurd, care se preconizează a fi unul de durată, va continua lupta. Iar adevărul, ca şi dreptatea sunt un­deva, la mijloc, însă, până acum, se pare, nu au prea fost dibuite.