C.I.-stul

Primul contact cu ceistul (un ofiţer ca şi mine, dar spaima cazăr­mii!) s-a produs la Câmpina înce­pu­turilor mele cu epoleţi. Scri­se­sem într-un caiet, intitulat „lac de acu­mu­lare” că, „dacă Bucureştii sunt Mi­cul Paris”, iar capitalei Franţei i se zice „Oraşul luminii”, capitalei Ro­mâniei ar trebui să i se zică „ora­şul luminilor stinse”. „Adică­telea ce vrei să spui cu asta, tov locotenent?” mă întrebase contrainformatorul. „E o metaforă, tov colonel. În con­di­ţiile în care partidul şi statul nostru invită la chibzuinţă, eu sugerez să se stingă luminile acolo unde nu e nea­pă­rat nevoie să ardă, pentru a se realiza economii, spre a putea atinge obiectivele stabilite la Congresul P.C.R. şi indicaţiile secretarului gene­ral al partidului, comandantul nos­tru suprem”.

„M-da… Îmi place cum gân­deş­ti, dar ai grijă la … alea … cum zise­şi?…”  „Metafore, tovarăşe colo­nel!” „Aşa. Că nu le înţelege toţi şi vine la mine să raporteze şi eu trebuie să iau măsuri!” „Am înţe­les!”

Am înţeles, vreau să spun că un coleg m-a turnat şi, destul de sim­plu, l-am depistat. Despre zilele fripte pe care i le-am făcut apoi, nici nu vreau să-mi amintesc!