Cimitirul de sub Piaţa Unirii

Câţi dintre cei care trec zilnic prin zona Pieţei Unirii ştiu că centrul istoric al Timişoarei păstrează sub fiecare pas mărturii ale celor care au fost şi ale căror oseminte se află la doar câţiva metri sub pământ, tulburaţi, poate, de huruitul tramvaielor, al maşinilor, de paşii care vin dinspre altă lume şi alte timpuri?... Una dintre cele mai vechi cripte din Timişoara, despre a cărei exis­tenţă puţină lume ştie, se găseşte în subsolurile Domului Romano-Catolic, din Piaţa Unirii. Aici îşi dorm somnul de veci zeci de episcopi, canonici, demnitari militari şi mulţi eroi ai Banatului.

Paşi tăcuţi spre trecut

Domul Romano-Catolic este unul dintre cei mai vechi străjeri ai Cetăţii. În cei aproape trei sute de ani pe care îi numără de la aşezarea pietrei de te­melie, câţi paşi s-or fi perindat pe trep­tele catedralei şi câţi oameni or fi înge­nuncheat în faţa altarului său nu poate spune nimeni. Câţi dintre cei care au trecut măcar o dată pragul Domului Catolic ştiu că sub pardoseala catedra­lei se află una dintre cele mai vechi crip­te din oraş, unde se odihnesc zeci de episcopi, canonici, demnitari militari şi multe personalităţi ale Banatului?

Povestea acesteia a început în 1733, cam în acelaşi timp cu cea a cate­dralei, când scaunul Episcopiei roma­no-catolice de Cenad a fost mutat în oraşul de pe Bega. La in­sistenţele episcopului baron Adalbert von Fal­kenstein şi cu sprijinul conte­­lui Flo­rimund Mercy, comandantul militar al Banatului, s-a decis ridicarea Do­mului în piaţa centrală a urbei, re­con­struit complet. Pe un teren nou, în­corporat în perimetrul fortificaţiilor, s-a trasat piaţa rectangulară care ocupa su­prafaţa a două careuri şi care, în con­formitate cu proiectele iniţiale, trebuia să fie flancată de Palatul guvernato­rului (Palatul Baroc care adăposteşte astăzi Muzeul de Artă), Palatul episco­pal, casele canonicilor şi Catedrala Romano-Catolică. Privit din faţă sau de deasupra, Domul are forma unei cruci duble, cu o lungime de 55 m şi o lăţime de 22 m, înălţimea interioară fiind de 16,90 m, iar a turnurilor, de peste 35 m.

Nu a deservit întotdeauna doar activităţilor religioase ale clericilor şi enoriaşilor din vechea cetate. Deseori, în vremuri de război şi asedii, lăcaşul de cult a devenit loc de refugiu pentru locuitorii oraşului sau pentru bunurile culturale şi de artă ascunse din calea jefuitorilor. Şi astăzi, dacă intri în catedrală şi te aşezi în una din băncile de lemn, atunci când preoţii nu slujesc şi nici nu e o oră la care eno­riaşii înalţă rugăciuni cu voce tare, te poţi întoarce cu uşurinţă în trecut doar privind pereţii catedralei şi plimbându-te cu gândul prin fiecare ungher.

Câţi ştiu că sub pardoseala cate­dralei, până dincoace de altar, se întin­de cripta episcopală, una dintre cele mai vechi din oraş? E locul în care sunt înmormântaţi majoritatea episcopilor care au slujit la Timişoara, eroi militari, dar şi mulţi înalţi prelaţi ai Diecezei romano-catolice de Cenad, devenită ulterior dieceză de Timişoara. Cripta Domului se deschide la pelerinaje şi mari celebrări liturgice, când adesea se coboară pentru o scurtă rugăciune în memoria iluştrilor defuncţi, dar şi în zilele de 1 şi 2 noiembrie, de Ziua Tutu­ror Sfinţilor, respectiv Comemorarea Credincioşilor Răposaţi, când, de asemenea, episcopul diecezan şi Capi­tolul Catedral fac rugăciuni pentru cei adormiţi, iar credincioşii care doresc li se pot alătura. Vizitarea criptei se poa­te face, însă, doar cu acordul Episco­piei, în cadru organizat, pentru a păs­tra caracterul sobru şi liniştea acestui vechi lăcaş funerar.

Când sufletele adormite veghează la liniştea celor veniţi mai târziu

Intrarea în cripta Domului se face prin spatele catedralei, pe o uşă fereca­tă, căreia, poate, nici nu i-ai acorda aten­ţie. Cum cobori treptele, nu prea multe la număr, spre inima criptei, unde se odihnesc zeci de suflete, ajungi la un culoar luminat difuz cât să se vadă plă­cuţele mortuare aşezate pe câte două rânduri, unul peste altul, şi departajate pe trei culoare aşezate în formă de cruce. Pe lângă pietrele tombale, se văd din loc în loc câteva cripte goale, ca nişte scorburi pătrate din ciment.

12 episcopi au fost aşezaţi aici şi alţi câţiva zeci de canonici şi militari de grad înalt cu merite deosebite în apărarea cetăţii îşi dorm somnul cel de pe urmă unul lângă celălalt. Pe pereţi se ghicesc straturi succesive de var, iar cimentul de pe jos a prins model pătat din cauza umezelii. Apoi nici vorbă de pietre de mormânt transformate în ope­re de artă, dar destule poveşti se aud în urechile celor interesaţi de istoria lo­cu­lui şi a celor care îşi dorm ultimul somn aici. Preoţi şi călugări care au trăit în urmă cu 200 - 300 de ani, gene­rali şi bravi militari sau cetăţeni de va­ză ai cetăţii. Numele lor sunt scrise sau sculptate pe plăcile albe, iar privirea ţi se loveşte de plăci cu blazoane, de litere greu de citit. Toate pietrele tombale sunt modeste, nu preiau nimic din exuberanţa barocă ce se desfă­şoară cu doar câţiva metri mai sus, în interiorul catedralei. Ele permit, însă, o incursiune interesantă înspre rădă­cinile multiculturalităţii timişo­rene, după cum spune arhivistul diece­zan Claudiu Călin, cel care ne-a înso­ţit în subsolurile bisericii.

Cripta Domului este realizată sub formă de cruce latină, iar primul mor­mânt a fost făcut direct în pardoseală, încă înaintea terminării Domului (de fapt, în chiar faza incipentă de construc­ţie a acestuia), în anul 1741, la moartea canonicului de origine italiană Carlo Tazzoli. De altfel, la capătul holului din stânga (în palma braţului stâng al crucii imaginare în care este dispusă cripta), încă se mai vede piatra de mor­mânt a acestuia, sculptată cu dalta, în latină: „Hic dormiunt primitia hic dor­mientium Carlos Tazzoli huius ecclesia cat canonicus obiit  MDCCXL“.

Cel mai recent mormânt este cel al episcopului emerit de Timişoara, Sebastian Kräuter (1922 - 2008), depus în vecinătatea unui antecesor al său, dr. Augustin Pacha (1870 - 1954), primul episcop care a purtat titlul de Timişoara, şi a arhiepiscopului titular dr. Adalbert Boros (1908 - 2003) – ulti­­mul, consacrat în secret, în 1948, ca episcop auxiliar de Timişoara, iar ulte­rior condamnat pentru această „crimă“, de autorităţile comuniste, la 13 ani închisoare. De altfel, pe piatra de mor­mânt a episcopului Boros stă scris cu litere de tipar„In vinculis confeso­rum“, adică mărturisitor în închisoare, ară­tând că acesta a predicat credinţa în Dum­nezeu celor înlănţuiţi împreună cu el.

Pentru că s-a opus comu­nis­mului şi acuzat că ar fi fost spion al Va­ticanului, episcopul Pacha a fost ares­tat la vârsta de 80 de ani şi condamnat la 18 ani închisoare, fiind eliberat doar cu câte­va luni înainte de moartea sa, moarte pe care întemniţatorii săi o prevedeau.

Requiescat in pace!

Paşi care te poartă prin cele trei culoare scurte ale criptei scot la iveală alte plăci mortuare de pe mormintele episcopilor diecezei de Cenad : Nikola Stanislavich, Franz Anton Engl zu Wagrain, Ladislaus Köszeghy, Antonius Torok, Alexander Csa­jághy, Alexander Bonnaz, Alexan­der Dessewffy, Josephus Németh (episcop auxiliar), dar şi ale urmaşilor acestora, episcopii de Timişoara deja menţionaţi, ale prepoziţilor şi canoni­cilor Capitolului Catedral (printre care se număra şi membrul Academiei Ma­ghiare de Ştiinţe, canonicul şi istoricul Szentkláray Jenõ), precum şi ale unor militari de rang înalt, de regulă coman­danţi ai cetăţii Timişoara (Georg Ru­kawina zu Widowgrad, Karl Frei­herr von Braum etc.). Despre unele morminte se ştie că au existat, că ti­tu­la­rii au fost înhumaţi în cripta Domului (aşa cum se întâmplă în cazul episco­pului Emericus Christovich, decedat în 1798), dar, din păcate, numărul exact al mormintelor nu se cunoaşte. La cele care au ră­mas, fiecare piatră de mormânt a unui episcop are un motto care îi descrie în trei cuvinte modul în care a trăit, iar pe toate este încrustat şi acel R.I.P., care ne duce la mult uzitatul “Rest In Peace american!“ (“Odihneşte-te în pace!“), când de fapt este prescurtarea din latinescul “Requiescat in pace!“, care înseamnă acelaşi lucru.

Puţini dintre cei înmormântaţi în cripta de sub catedrala catolică din Timişoara mai sunt vizitaţi de urmaşi – cei mai mulţi şi-au pierdut urma prin străi­nătate sau nu mai sunt nici ei. Sunt însă şi oameni care vin de depar­te, ori­când pot, pentru a aprinde o lu­mânare sau pentru a pune o coroană în faţa mor­mintelor rudelor adormite pe vecie, aşa cum se întâmplă în cazul episcopi­lor Pacha, Krauter şi Boros.

Culoare secrete nu au existat în cripta Domului

Despre cripta de la subsolul cate­dralei Romano-Catolice s-a spus că se întinde pe întreaga suprafaţă a Pieţei Unirii, că ar fi avut culoare secrete ca­re făceau legătura cu Palatul Baroc sau duceau spre alte tunele subterane prin care prelaţii puteau circula nestin­ghe­riţi, la nevoie. Adevărul nu e cunoscut astăzi decât parţial. Pentru că în pre­zent crip­ta nu este nici foarte mare – suprafaţa acesteia întinzându-se pe circa jumă­tate din cea a Catedralei –, şi nici urme ale unor culoare secrete cu uşi ruginite ferecate nu sunt.

Preoţii catedralei spun că e puţin probabil ca această criptă să se fi întins pe o suprafaţă mai mare decât a catedralei, având în vedere faptul că şi construirea Domului în sine a durat mulţi ani, din cauza terenului mlăşti­nos. Tot preoţii arhivişti spun că există totuşi înscrisuri care duc cu gândul că locul în care sunt înmormântaţi înalţii clerici ai vechii cetăţii a fost cu mult mai mare decât acum, documente care arată că Domul a fost grav avariat în timpul luptelor din 1849, când tru­pele militarilor maghiari au asediat cetatea, iar sute de oameni ameninţaţi de focurile tunurilor şi obuzelor s-au refugiat în criptă. Ulterior, din motive necunoscute, o parte din criptă a fost zidită, astfel că nici numărul celor înmormântaţi aici nu se mai cunoaşte exact. Acum, doar câteva pietre vechi mai spun povestea secolelor trecute, a celor înmormântaţi de-a lungul celor aproape trei sute de ani în subsolurile Catedralei.

Cripte în subsolul unor biserici au mai fost la Timişoara, situate chiar aproape de cea din „măruntaiele” Catedralei Romano-Catolice. Un exemplu este biserica „Sfântul Ioan Nepomuk”, care a existat în Piaţa Libertăţii, pe locul unde se află acum Librăria Diverta. Acolo au fost îngropaţi călugări franciscani, dar şi ofiţeri de cinste. Biserica a fost demolată în 1911, iar cripta a fost evacuată, osemintele defuncţilor fiind transferate la cimitirul din Calea Lipovei.

O altă criptă unde au fost înmormântaţi călugări franciscani a fost la biserica „Sfânta Ecaterina”, care se afla în Piaţa Sfântul Gheorghe. Când s-a refăcut biserica, în 1888, s-au făcut modificări, astfel că nu s-a mai ştiut unde este intrarea în criptă, iar aceasta a fost acoperită ulterior.