Clasa

Clasa mea, unde am învăţat să scriu „a” mare de mână, „a” mic de mână, întâi cu creion cernelos, apoi cu cerneală albastră înşirată cu toc şi peniţă muiată în călimara care, de multe ori, mi-a murdărit ghiozdanul (o traistă din pânză albă înseilată de mama), există şi azi în Glîmbocata argeşeană, devenită sat în comuna cu gară şi cântec, Leordeni, al cărui cetăţean de onoare sunt.

În clasa mea din Şcoala elementară de opt ani, în clasa întâi, eram 25 de suflete, pe care, doamna (mă rog, atunci, în 1957, tovarăşa!) învăţătoare Ştefania Dobrescu ne-a aşezat în băncile nou-nouţe, cu scaun şi pupitru rabatabile, unde ne aşteptau, mirosind a tuş, abecedarul şi aritmetica.

Am fost recent în „clasa mea” pe care am găsit-o neschimbată (în afară de ambientare, locul portretelor conducătorilor R.P.R. fiind luat de nişte reclame ale unor firme ce sponsorizează şcoala!) şi… goală. Ba nu, se aflau în bănci 13 suflete. Numărul meu preferat! Erau 13 elevi, dar aparţineau întregului curs primar. „Clasele” I - IV învăţau, împreună, în sala unde noi (o clasă din trei şi câteştrele a câte 25 de şcolari!) eram, cum ar spune militarii, un pluton întărit.

Să concluzionăm: în anii ’60, când eram sub ruşi, ducând-o rău, cum aflăm din cărţi, în şcoala mea se aflau aproape o sută de elevi în clasa întâi, în timp ce azi, când suntem sub noi înşine, cum aflăm din aceleaşi cărţi, în tot cursul primar se află puţin peste zece! Să medităm! Să mergem la vot!