Coletul

Am tot strigat cu voce de cer­nea­lă că locuiesc sub o numeroasă liotă brunetă obraznică şi nu m-a auzit /văzut /ascultat /ajutat nimeni.

Autorităţile (ordinii publice) chiar şi când au fost sesizate că ai lui Garoy (şeful ţiganilor din bloc ) îşi fac de cap, n-au intervenit. (Afară de atunci când un agent de poliţie a sosit şi le-a atras atenţia să nu mai facă scandal că dedesubt locuieşte un şef la Interne – adică eu! – care i-a reclamat!)

Recent, fiindcă sunt exasperat de faptul că aruncă resturi mena­je­re, mucuri de ţigară, păr cârlionţat, cârpe murdare, sticle goale etc., n-am mai reclamat nicăieri. Am adu­nat eu toate aceste gunoaie, le-am împachetat frumos, am făcut un colet poştal şi l-am expediat loco, pe adresa... Aţi ghicit. Pe adresa acelor inşi certaţi cu respectul, civilizaţia, bunul simţ. De ce?

Fiindcă la cât pierd eu din cau­za lor, ce mai contează preţul unei asemenea trimiteri poştale?

Fiindcă la oficiul din Colen­chi­na mea rezidenţială se stă cu orele la coadă pentru a primi o recoman­dată ori un colet.

Fiindcă altă soluţie nu este. Sau, mă rog, este, dar cine să o apli­ce? Legea e în tranziţie, iar apărătorii ei, daţi la reformă!

N.B. – Bucuria mea a fost puţi­nă. La câteva minute după aducerea coletului, conţinutul acestuia a fost răsturnat pe fereastră şi, cum uşa balconului meu era deschisă, o bună parte din conţinutul acestuia a re­in­trat acolo de unde coletul a fost îm­pachetat şi expediat. Să mă învăţ min­­te, să nu mai am idei năstruş­nice.