Comune la normă

Cu preponderenţă din cauza unor algoritmi de calcul politic, legaţi de nevoia unui partid de a raporta că a depăşit planul la primari pe un anumit judeţ, în Timiş, ca de altfel, în majoritatea judeţelor, s-au născut comune din sate aparţinătoare cu câteva zeci de case şi două uliţe în cruce, iar comune unde sărăcia era rezident permanent, cu acte în regulă, au fost ridicate peste noapte la rangul de oraş. Fără să fie prea lămuriţi la ce serveş­te această transformare, în afară de schim­barea statutului de sătean în cel de orăşean, majoritatea locuitorilor din oraşele create la normă s-au convins rapid că singurul „avantaj” al vieţii la oraş, pe care cu siguranţă, nu şi-l doreau, a constat în majorarea, în unele cazuri semnificativă, a taxelor şi impozitelor locale.

În cazul satelor devenite comune în perioada de „înflorire economică” 2006 – 2008, când românii o duceau bine scriptic, tră­ind pe credit, iar deschiderea de supermar­keturi era direct proporţională cu închiderea ultimelor fabrici cu acţionariat de stat care mai produceau ceva, acelaşi heirupism politi­co-administrativ a dus la crearea unor unităţi adminstrativ teritoriale care nici atunci, în acel interval de presupusă creştere economică, nu se simţeau prea bine din punct de vedere al auto-finanţării.

Criza care a venit şi care le-a creat probleme legate de insuficienţa buge­telor chiar şi primăriilor mari a făcut ravagii prin colecţia de primării nou create, în scop electoral. Aşa se face că acum în Timiş sunt pri­mării care nu mai au bani nici de salariile personalului până la sfârşitul anului şi au con­turile poprite de firme contractante neplă­tite sau în unele cazuri, şi mai ruşinoase, de furnizorii de utilităţi. Or o primărie care nu-şi permite să-şi plătească curentul sau factura la gaz este cu siguranţă o unitate administrativă creată împotriva oricărei logici normale, şi a cărei închidere, previzibilă în cazul în care perioada de criză economică se prelungeşte, le va crea o grămadă de probleme locuitorilor din „zona de acoperire”, care vor trebui trans­feraţi către primării vecine, într-o harababură birocratică de zile mari.

Culmea e că în Timiş s-a demonstrat că nici măcar locuitorii satelor aspi­ran­te la statutul de comună nu sunt interesaţi prea tare de subiect. La Grabaţ, de pildă, la referendumul pe baza căruia a fost înaintat proiectul de lege legat de transformarea din sat în comună, din 1.754 de locuitori cu drept de vot s-au prezentat la urne 1.317. La Bulgă­ruş, din 4.960 de locuitori, s-au prezentat la urne 2.802 locuitori, deci nu cu mult peste 50%.

Şi exemplele pot continua. Crearea de noi comune e, din acest punct de ve­dere, un exemplu clar în care calculele politi­cie­nilor nu prea se suprapun deloc cu cele ale electoratului. Cu sau fără voie, timişenii care nu s-au prezentat la aceste mini-referendu­muri, sau au votat împotriva transformării satului în comună, s-au dovedit a fi mai lucizi decât politicienii animaţi de calcule şi interese electorale. Din acest punct de vedere, discu­ţii­le care s-au purtat în aceste zile legate de fap­tul că peste 20 de primării din Timiş sunt pân­dite, pe termen scurt sau mediu, de pericolul intrării în incapacitate de plată, s-au centrat pe un argument de bun simţ. Dacă tot se vorbeş­te atât despre descentralizare administrativă, eforturile ar trebui îndreptate de jos în sus, nu viceversa. Din acest punct de vedere, „re­forma administrativă” care ar duce la reîmpăr­ţirea României pe regiuni nu ar servi nimănui dacă în toate aceste regiuni mai bine de ju­mătate din primării ar fi în faliment.