Deşi ţine o evidenţă foarte clară a clădirilor-monument istoric din Banat şi instruieşte din timp în timp autorităţile locale cum să gestioneze administrarea şi conservarea acestor imobile, reprezentanţii Ministerului Culturii au uitat să mai aloce şi fonduri în acest sens. De ani de zile, conacele şi castelele-monu­ment istoric din Banat nu au mai beneficiat de finanţări guverna­mentale, deşi multe dintre ele se află într-o stare de degradare.


Conacul din Murani, ultimul pe listă

Monitorul Oficial publica, zilele tre­cute, un ordin al Ministerului Cultu­rii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, prin care lista clădirilor-monument istoric din Banat se completa cu obiectivul “Conacul din Murani”, din satul Mu­rani, aparţinător de comuna Pişchia.
Din nefericire, respectivul statut al ansamblului din Murani, vechi de peste trei secole, nu este decât unul ono­rific, întrucât în ultimii ani nici unul dintre conacele-monument istoric din judeţ nu au beneficiat de finanţări sem­nificative din partea Ministerului Cul­turii, în vederea reabilitării şi exploa­tării potenţialului turistic. Practic, în ultimii cinci ani, în afară de restaura­rea Palatului Baroc, a Bisericii sârbeşti “Maica Domnului”, din Ciacova, şi a Bisericii sârbeşti din Gătaia, Ministerul Culturii, prin Oficiul Naţional al Monu­mentelor Istorice, nu a mai investit în vreo altă reabilitate de monumente is­torice din Banat. Asta deşi multe imo­bile de acest fel sunt în stare de degra­dare, iar anii 2006 şi 2007, şi chiar prima jumătate a lui 2008 au fost ani de creşte­re economică, perioadă în care s-ar fi putut investi mai mult în astfel de obiective istorico-culturale.
În momentul de faţă, în lipsa fi­nan­ţărilor guvernamentale, conservarea şi restaurarea conacelor şi palatelor-monument din judeţ a fost pasată în întregime pe umerii admi­nistraţiilor locale. Acestea au însă în răspundere şcolile şi, mai nou, unele dintre ele, spitalele, caz în care fonduri pentru conservarea şi restaurarea imo­bilelor-monument din aria de acope­rire nu se găsesc decât în caz de exce­dent buge­tar, lucru de care nu poate fi vorba în ultimii ani, în condiţiile unor bugete mereu în scădere.
Şi cum restaurarea unor astfel de obiective, extrem de costistitoare, poate fi considerată o bulină albă pentru pri­mari, mai ales în contextul apropierii alegerilor locale, puţinele fonduri pen­tru astfel de investiţii s-au repartizat, la nivel naţional, pe criterii ce depăşesc sfera logicii normale.
În plus, deşi ar fi trebuit să existe nişte sume repartizate anual Direcţiilor Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patri­moniu, pe care acestea să le adminis­treze în funcţie de necesităţi, stabilirea imobilelor monument-istoric ce urmea­ză a fi restaurate se face exclusiv la Bu­cu­reşti, pe criterii pe care nu o dată struc­turile de profil din teritoriu spun că nu le înţeleg. “Repartizarea sumelor pen­tru lucrări de restaurare ale unor clă­diri-monument istoric se face la Bucu­reşti. Există în acest sens un Plan Na­ţional de Restaurare care, teroretic, se bazează pe propunerile venite din teritoriu. Practic, există multe voci care susţin că nu se prea ţine cont de aces­te propuneri”, declară Violeta Zonte, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Timiş.
Şi aceasta în condiţiile în care multe dintre clădirile-monument istoric, mai ales cele din zone urbane sau din apro­piate oraşelor, devin ţinta unor procese de retrocedare, iar în cazul în care pro­­prietarii de drept ajung în posesia aces­tora, le ame­najează după cum îi taie capul. Nu mai departe de Timişoara, exemplul unor clădiri de patrimoniu “amenajate” cu termopane a intrat deja în folclorul local. “Aş zice că, totuşi, în ultima perioadă lucrurile au stat ceva mai bine, din acest punct de vedere. Adi­că, nu au fost foarte multe cazuri fla­grante în care să se distrugă, prin ame­najări neautorizate, imobile de patri­moniu. Însă e o problemă, de obicei, la imobi­lele care ajung la pro­prietari per­soane particulare, pentru că acestea, nu o dată, le amenajează ilegal, neautori­zat, fără să ia legătura cu un specialist autorizat. Iar rezultatul este dezas­truos”, spune inginerul ti­mişorean Ioan Popescu, autorizat de către Ministerul Culturii pentru lucrări de inginerie-con­­solidare şi restaurare la structuri isto­rice şi lucrări de inspec­ţie şi urmărire a comportării în timp a monumentelor istorice.


Conacul din Rudna, reabilitat doar într-o singură cameră

Un obiectiv similar, care aşteaptă vremuri mai bune, este şi Conacul “Ni­colici”, din Rudna. Din imobilul somp­tuos, unde bogata familie Nicolici, cu descendenţă regală îşi ducea viaţa, nu a mai rămas decât o ruină. Şi acest imo­bil a trecut printr-un proces rapid de degradare pe timpul comunismului când, în 1950, a devenit subunitate de grăni­ceri, iar în anii ’60, după naţionalizare, a ajuns sediu al C.A.P.-ului. După 1989 castelul a fost furat pe bucăţi : uşi, gea­muri, parchet. S-au “evaporat” şi luxoa­sele mobile din interior. Distrusă a fost şi capela de pe domeniul conacului, care nu a rezistat regimului comunist. 
Urmaşii ultimului proprietar au revendicat conacul, şi l-au şi primit, vânzându-l rapid unei femei din Ger­mania, care nu pare nici ea foarte inte­resată să-l renoveze. “Imobilul se află într-o stare destul de proastă, nu s-au făcut investiţii decât într-o singură ca­meră şi în locul în care stă portarul”, spune primarul comunei Giulvăz, Gheorghe Cristeţi.


Conacul San Marco, uitat şi el de Ministerul Culturii

O altă clădire-emblemă a Bana­tului este şi Conacul “San Marco”, din Comloşu Mare, care era, în secolul al XIX-lea, un loc de întâlnire a aristo­craţiei vremii. Când conacul a încăput pe mâna comuniştilor, vechea sală de teatru, la care veneau acum două secole unele dintre cele mai bune trupe de teatru din România, a fost etajată şi transformată în grădiniţă, iar astăzi au mai rămas doar câteva arcade din ca­bi­ne şi depozitele de recuzită... Chiar dacă imobilul a fost între­ţinut ceva mai bine, aici funcţionând şcoala din localitate, reprezentanţii Primăriei Comloşu Mare spun că ar avea nevoie de renovări de amploare. “Trebuie schimbate geamurile şi uşile şi trebuie reparat acoperişul, care e foarte vechi şi s-ar putea prăbuşi. Din păcate, de la Minis­terul Culturii nu am primit, în ultimii ani, nici măcar un leu pentru restau­rarea acestui imobil. Tot ce am făcut a fost din banii Primăriei”, menţionează primarul comunei Com­loşu Mare, Ni­colae Ştefănescu.


Castelul Mocioni, afectat de inundaţiile din 2005

De o folosire în scopuri utilitare a avut parte o altă clădire-monument istoric celebră din Timiş, Castelul familiei Mocioni, din Foeni, care a devenit Cămin Cultural.
Construit în 1812 de către familia Mocioni, Castelul “Mocioni” a fost destul de afectat de inundaţiile din 2005 şi, deşi pagubele provocate atunci ar fi avut nevoie de alocări de fonduri consistente pentru reabilitare, acest lucru nu s-a întâmplat. “Noi nu am primit niciun fel de fonduri în acest sens de la Ministerul Culturii, am investit doar fonduri de la bugetul local, realizând, de exemplu, renovarea interioarelor, după distrugerile provo­cate de ape, în 2005”, spune vicepri­ma­rul comunei Foeni, Viorel Ghilezan.


Castelul Banloc aşteaptă bani europeni

Cap de listă al clădirilor-monu­ment istoric din Banat, castelul de la Banloc reprezintă o fostă proprietate a principesei Elisabeta.
Castelul a fost clădit pe temelii vechi în anul 1793 de către contele Lá­zár Karátsony. Atât clădirea, cât şi par­cul au fost decorate pe întreg parcur­sul secolului XIX şi până în primii ani ai secolului XX. După Primul Război Mondial s-au produs primele devastări, prefigurând parcă jaful la scară mare ce-a urmat după anul anii 1948. Grevat de datorii, ultimul conte, Karátsonyi-Keglevich Imre, a vândut, în 1935, ceea ce a rămas din domeniu, inclusiv castelul şi parcul, ex-Reginei Elisabeta a Greciei, sora Regelui Carol al II-lea al României. Aceasta a reno­vat între­gul complex, castelul cunos­când astfel o ultimă perioadă de glorie. În 1948, imediat după plecarea reginei şi alun­garea angajaţilor, statuile parcu­lui au fost vandalizate, iar arhiva şi bi­blioteca au fost arse. Clădirea castelu­lui a fost, pe rând apoi, atribuită Gos­podăriei Agricole de Stat (1950 - 1956), Ocolului Silvic (1956 - 1958), apoi a devenit Casă de bătrâni (1958 - 1964). Castelul a stat abandonat aproape doi ani, apoi a devenit orfelinat (1966 - 1983) şi, prin schimb între Inspectora­tul Şcolar şi Leagănul de copii, şcoală cu clasele I - X (1983 - 1991). O parte a parcului a fost atribuită fermei agricole din localitate. Nefiind revendicat, şi aflat într-o stare avansată de degra­dare, după 1990, Castelul a intrat în ad­ministrarea Primăriei. La un moment dat s-a vehiculat ideea concesionării acestuia unui investitor care să-l aducă la strălucirea de altădată.
Într-un final, însă, Castelul a ajuns în administrarea Mitropoliei Banatului, căreia i-a fost concesionat pe o perioa­dă de 49 de ani. “Nu s-au mai făcut lucrări de restaurare de amploare în ultima perioadă, din ce ştiu eu, însă am înţeles că e în lucru un proiect pentru obţinerea, prin Mitropolia Banatului, de finanţări europene cu care să se exe­cu­te lucrările necesare de reabilitare”, ne-a declarat primarul comunei Ban­loc, Cornel Toţa.