Pentru că România este prin excelenţă o stare a extremelor, Poliţia a trecut de la excesul de autoritate de tip miliţienesc, cu arestările pe motiv de port ilegal de barbă sau blugi, la o criză de autoritate fără precedent. Ultrajul tinde să devină un soi de sport naţional, de la an la an tot mai mulţi poliţişti şi jandarmi fiind bătuţi, scuipaţi, înjuraţi, umiliţi de către cei pentru care uniforma şi autoritatea acestor structuri nu mai înseamnă nimic. Din păcate, criza de autoritate pare să vină tot din interiorul statului, de la alte structuri cu abilităţi şi competenţe similare cu cele ale Poliţiei. E vorba, evident, de Justiţie şi, din acest punct de vedere, cifrele spun cam totul. În 2009 au fost 401 cazuri de poliţişti sau jandarmi ultragiaţi. În 368 de situaţii de acest gen, infractorii au fost cercetaţi în libertate, judecătorii considerând că nu se impune nici măcar reţinerea lor pe 24 de ore. Doar în 12 cazuri s-a ajuns la arestare preventivă, probabil când a fost vorba de vătămare corporală gravă sau chiar omor. Se poate estima însă că şi în aceste cazuri se va ajunge la o amendă penală, cel mult la o condamnare la închisoare cu suspendare. Statistic, aşa cum reiese din datele de mai sus, în România, dacă baţi un poliţist, ai 3% şanse să ajungi în arest. O probabilitate care se apropie de procentul câştigării unui pot gras la loto. 
Criza autorităţii Poliţiei pare a fi, deci, alimentată din interiorul sistemului. Sunt cazuri de ultraj judecate în Timiş în ultimii ani, în care, după aplicarea unei pedepse de închisoare cu suspendare, judecătorii au decis să-i înapoieze infractorului şi „trusa de lucru”, respectiv un cuţit şi o şurubelniţă. Adică, nu se cădea să lase omul fără uneltele potrivite, în cazul în care un alt poliţist se mai uita strâmb la el. La aceeaşi instanţă, anul trecut, pentru ultragierea unui jandarm, un infractor a primit drept pedeapsă o amendă de 1.000 de lei, impunându-i-se să plătească „părţii civile – Inspectoratul Judeţean de Jandarmi Timiş suma de 40 lei, reprezentând daune materiale”. Probabil că, până la urmă, după un recurs, protagonistul nu a mai plătit nici cei 40 de lei. Liderul Sindicatului Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex”, Vasile Lincu, menţiona cazul unui poliţist care a luat un cap în gură de la un agresor, iar procurorul care a instrumentat dosarul a ajuns la concluzia că poliţistul e de vină, întrucât nu a păstrat distanţa regulamentară faţă de infractor, ocazie cu care l-a şi amendat.
Cu un asemenea mostrariu de pedepse, este evident că numărul cazurilor de ultraj nu va scădea în viitorul apropiat. În plus, sindicaliştii din domeniu spun că, de fapt, cazurile de ultraj care ajung să fie făcute publice reprezintă doar un mic procentaj din numărul total. Pentru că la multe Inspectorate de Poliţie e în politica instituţiei să nu se înregistreze astfel de fapte pentru că nu dau bine. Rezultatul acestei strategii e că agresorii, care văd că nu păţesc nimic dacă bat un poliţist, „dau bine”, ocazie cu care tot mai mulţi oameni ai legii ajung în spital, fiind la un pas de a-şi pierde viaţa, în urma corecţiilor fizice primite pentru îndrăzneala de a da o amendă sau a întocmi un dosar penal. Unii preferă să nu folosească, cu orice risc, arma din dotare, şi să ia bătaie metodic, cu profesionalism, decât să dea cu subsemnatul luni, sau chiar ani, pentru un cartuş tras în aer.
Ca atare, până nu se modifică legea, în aşa fel încât să nu mai fie posibil să scapi cu o amendă, sau chiar fără amendă, pentru agresarea unui poliţist sau jandarm, lucrurile nu se vor schimba în bine. În acest sens, se potrivesc cuvintele unui poliţist rutierist timişean, care, după ce a fost înjurat timp de două ore pentru o amendă dată, şi a decis să facă plângere penală, nu a mai primit niciun semn de viaţă de la Parchet mai bine de un an : „Aşteptăm cu interes.”