N-am crezut c-o să ajung să am sentimente difuz-confuze despre pământul în care odihnesc strămoşii! Ei bine, regimul de după acceptarea (integrarea se amână sine die!) în U.E. şi aderarea la N.A.T.O., m-a făcut să-mi descopăr un fel de ură faţă de neam (minoritarii ales-numiţi-învârtiţi şi pe din dos privatizaţi-împroprietăriţi-retrocedaţi) şi faţă de ţară (o izbelişte, un sat fără câini). Mergători din gafă în gafă, din insucces în insucces, din nenorocire în nenorocire, din abuz în abuz, pe calea unei incompetenţe (politice, manageriale, financiare etc.) fără precedent, românii (cei ce abia au rupt lanţul de la picior) sunt nevoiţi să-şi pună ştreangul de gât. Unii, nici pentru ştreang n-au bani, aşa încât se aruncă de pe blocuri, se aşează pe calea ferată (mai rar, că trenurile au întârzieri colosale ori nu mai circulă, din cauza disponibilizărilor sau a alunecărilor de teren), se aruncă pe şine la metrou (şi asta o fac mai rar, că Metrorexul stă mai mult în grevă!). Fapt e că nici să-şi pună capăt zilelor bieţii oameni nu găsesc soluţii sigure. După duetul dihoniei (făcut cu un Călin), cel al groazei (realizat cu un Emil), pe care preşedintele Traian (ca tizul său, mai an) îl acceptă, ne-a adus în sapă de lemn. Ceauşescu a fost mic copil cu îndatorarea, închistarea şi batjocura umană la care şi-a silit poporul şi pentru care a plătit cu viaţa. Guvernanţii de azi ne-au procurat atâtea suferinţă şi umilinţe cât toţi liderii politici de după Mihai I până la celălalt Emil, tot nefast şi el, dar nu într-atât de incapabil să ţină hăţurile droagei noastre euro-atlantice. Am zis, n-am dat cu parul cum s-ar merita!