Curaj

Curajul are două aspecte: te­meritatea şi nesăbuinţa. Un exces de zel nu reprezintă curaj, dar atacul frontal al unei stări de a fi, fără amânări, temporizări, reportări se cheamă. A te arunca într-un şuvoi năvalnic produs de o viitură, pentru a salva un copil, este mai mult decât curaj, este temeritate, neînfricare, eroism chiar.

Actele de curaj sunt etichete morale, dovezi de umanism, sumum-uri de sentimente de solidaritate. Dar, uneori, în circumstanţe nefas­te, curajul poate îmbrăca haina nedorită a nesăbuinţei. A te-ncinge cu o centură de explozibil şi a te erija în kamikaze (viitor sfânt!), cur­mând viaţa altor semeni nevinovaţi, repre­zin­tă un act de curaj vecin cu nebunia, o nesă­buinţă de palmares, un aspect de hiatus al sen­ti­men­telor şi simţămintelor umane.

În acest al doilea caz, laşitatea ca antonim (degradant) al curajului este dezirabilă. Nu putem vorbi de virtute în acţiunile „temerare” amo­rale, în lupte pentru cauze pierdute, în comportamente inumane. Îndrăz­nesc (am curaj) s-o spun şi s-o scriu, chit că asta nu e de ajuns.