Proiectul „Fenomenul Piteşti” a fost lansat, miercuri, la Timişoara, în organizarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, a Fundaţiei Sfinţii Închisorilor, a Muzeului de Artă şi a Editurii Polirom. De fapt, a fost o triplă lansare – a volumului monografic „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” (ediţia a II-a), semnat de Alin Mureşan, a documentarului „Demascarea”, în regia lui Nicolae Mărgineanu, şi a site-ului www.fenomenulpitesti.ro – care tratează una dintre cele mai inumane acţiuni din istoria recentă, aşa numita „reeducare prin tortură”, care s-a desfăşurat în Penitenciarul Piteşti, în perioada 1949 - 1951.

Conf. univ. dr. Smaranda Vultur, cadru universitar la Facultatea de Litere a Universităţii de Vest şi, din 2008, membră a Comisiei de Consiliere a preşedintelui României pe probleme de analiză a comunismului – care a participat la lansare – explică de ce mai este important să vorbim despre „fenomenul Piteşti” – în condiţiile în care nu numai că au trecut mai mult de două decenii de la căderea regimului totalitar, dar crimele comunismului pot fi doar condamnate moral – dar şi de ce o ideologie poate fi vinovată pentru crimele produse în numele său.


„Discutarea «fenomenului Piteşti» îi va pune în dificultate pe cei care confundă victimele cu călăii”

De ce este important să mai vorbim despre „feno­menul Piteşti” la atâţia ani de la schimbarea regimului?

E important pentru că, deşi s-au scris foarte multe mărturii, s-au publicat multe documente, deşi „fenomenul Piteşti” repre­zintă una dintre cele mai cum­pli­­te forme pe care le-a luat deten­ţia în închisorile comuniste, acesta este cunoscut în mod sim­plificat. Este foarte important să cunoaştem lucrurile în com­ple­xitatea lor –, aşa cum le pre­zintă această cea de-a doua ediţie a cărţii lui Alin Mureşan, de fapt o carte rescrisă a primei cărţi, „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”. Cred că lectura cărţii şi discutarea acestui fenomen sub toate aspectele lui îi va pune în dificultate pe cei care se in­stituie în acuzatori globali ai co­munismului, confundând victi­mele cu călăii, îi va pune în difi­cultate pe cei grăbiţi să facă apre­cieri sumare şi să se instituie în judecători morali fără a cunoaş­te lucrurile în toată complexitatea lor. Una dintre problemele din care decurge confuzia existentă în privinţa memoriei comunis­mului pendulează, după mine, între două extreme. Fie se referă numai la perioada neagră a sta­linismului, fie, la cealaltă extre­mă, se observă o distanţă iro­nic-hazlie în privinţa a ceea ce a fost comunismul în anii 80, fără a vedea continuităţile dintre aceste două perspective extre­me. În bună parte, dezbaterile şi contradicţiile la care asistăm azi în ceea ce priveşte memo­ria comunismului derivă şi din in­capacitatea de a lega aceste două discursuri între ele şi de a vedea că ceea ce uneşte cele două perioade ale comunismului este un mod comun de funcţionare a sistemului pe care, aş îndrăzni să spun, îl vedem în anumite aspecte funcţionând până azi, mai ales în ceea ce priveşte con­fuzia dintre victimă şi cel care a provocat victimizarea.

„Fenomenul Piteşti” este, după cum bine zice Ruxandra Ce­sereanu, un fenomen de o abo­minabilă unicitate şi, mai mult decât atât, cartea lui Alin Mure­şan pledează pentru ideea că există o circularitate în relaţia dintre victimă şi agresor şi e foar­te greu, de multe ori, de stabilit graniţa în care s-au produs frac­turile acestea şi a avut loc proce­sul de „reeducare”, care stă în centrul „fenomenului Piteşti”. Cred că este foarte important, în­deosebi pentru generaţia tânără, să cunoască lucrurile acestea, mai ales că acest experiment a fost exercitat asupra studenţi­lor, şi nu numai legionari, ci proveniţi din mai multe partide politice.

De altfel, una dintre teoriile care cir­culă este că cei arestaţi acolo au fost toţii legionari. Cine va citi cu atenţie cartea lui Alin Mu­reşan va vedea că, uneori, au intrat în acest experiment oa­meni care au participat la o sim­plă paradă, unde fuseseră duşi de prieteni, şi că perversitatea mecanismului pus în acţiune de Securitatea proaspăt înfiinţată în august 1948, împreună cu agenţii sovietici de formaţie NKVD-istă, se bazează pe trans­for­marea victimei în agresorul celorlalte victime, iar procesul se propaga din aproape în aproa­pe, pentru ca apoi, Adminis­traţia Penitenciarelor şi Securi­tatea să se debaraseze de cei care au condus aceste acţiuni, condamnându-i la moarte şi eli­minându-i din joc sau transfor­mându-i pe cei rămaşi, pe cei „reeducaţi”, în colaboratori. Une­ori colaborarea cu Securi­tatea a durat până la moarte, ca urma­re a procesului direct de spălare a creierului suportat în împre­jurări extreme.


„«Piteşti» vorbeşte despre ducerea la extrem a proiectului comunist al «omului nou»”

Piteşti a rămas în istorie drept locul unde, în nu­mele „reeducării”, in­ven­tivitatea torţionară în­trecuse orice... „record”. Cum explicaţi, din punct de vedere antropologic, originea şi evoluţia a ce­ea ce a rămas în istorie sub numele dat de eseis­tul Virgil Ierunca, „feno­menul Piteşti”?

M-aş referi la nişte obser­va­ţii pe care le făcea Alain Besan­con, care a studiat în special comunismul sovietic, dar a scris şi despre mecanismele de func­ţionare a sistemului comunist, în general. El spunea că răul poa­te fi clasificat în trei categorii : cel produs de boală, cel produs de catastrofe naturale şi cel pro­dus de om omului. În privinţa acestuia din urmă, este cel mai îngrozitor dintre toate şi îl lasă pe om cel mai descumpănit, pen­tru că îl pune în faţa evidenţei faptului că umanitatea din el poate fi contrazisă de umani­ta­tea celorlalţi, că el nu este o fiinţă asemenea celorlalţi oameni, aşa cum se considera până atunci, ci este un om declasat prin ceea ce i se întâmplă din partea celorlalţi şi prin ce vede în oglinda celor care întreprind o astfel de agresiune asupra lui.

Din punct de vedere antro­pologic, „fenomenul Piteşti” vorbeşte despre limitele în care omul poate să se menţină ca om, limitele în care îşi poate su­porta condiţia, despre modul în care poate fi omul transformat, despre ducerea la extrem a pro­iectului comunist al „omului nou” – un proiect ideologic în conformitate cu un proiect ştiin­ţific al comunismului, ce urmărea pervertirea totală a omului prin schimbarea mentalului lui prin supunerea corpului la suferinţe extreme şi, în cazul „fenome­nu­lui Piteşti”, mai ales prin pre­siuni făcute asupra psihicului. A tortura un om, a-l supune la tortură din partea colegilor de suferinţă, a-l reduce la un boţ de carne însângerată, a-l obliga să-şi scufunde capul în urină şi în fe­cale sunt experienţe care vor­besc despre limitele pe care omul le poate îndura, despre sufe­rin­ţa dusă la extrem.

Cartea lui Alin Mureşan este, în primul rând, cartea unui is­toric care are inteligenţa şi a fă­cut efortul să prezinte lucrurile ca într-un documentar al unei is­torii, fără a se institui în jude­cător, lăsând documentele să vorbească, punându-le în dialog şi făcându-le să rezoneze unele prin altele. Dar dincolo de a pune lucrurile în distanţa pe care o dau sursele, cumva dincolo de text pulsează ca o rană vie această suferinţă a oamenilor şi ea se vede şi în faptul că, vorbind des­pre fiecare destin în particular, încearcă să nu reducă acest fe­nomen la unul global, care pri­veşte o categorie de oameni, ci care atinge şi afectează în mod adânc destinul fiecăruia dintre cei care a trecut prin acest expe­riment. Cred că asta este posibi­litatea unei lecturi în cheie an­tropologică a acestei cărţi. Me­toda de lucru este cea a antro­po­logului care confruntă sursele fără să uite relaţia omului cu propria lui istorie şi cu propria lui memorie, iar a doua este ca­pacitatea de a face vizibil în fie­care destin rolul pe care l-a ju­cat hazardul, propriile hotărâri, propriile limite – toţi aceşti oa­meni erau foarte tineri, cu expe­rienţă de viaţă destul de redusă, care s-au trezit în faţa unui feno­men extrem, fără să fie pregă­tiţi nici fizic, nici psihic pentru acest lucru. De acest lucru tre­buie să ţinem cont când, uneori, punem etichete prea grăbite asupra unor astfel de fapte.

Recentele dezvăluiri ale C.N.S.A.S. asupra unor foşti deţinuţi politici, inclusiv asupra unora care au trecut pe la Piteşti, funcţionează, din păcate, ca un fel de cutie a Pandorei, făcând ca victimele de altădată, devenite, şi dovedite prin dosarele de la C.N.S.A.S., colaboratori pe ter­men lung ai Securităţii, să fie re­pudiate de colegii de partid sau de foştii colegi de închisoare şi să devină încă o dată victime ale memoriei de astăzi, aşa cum funcţionează ea târâş-grăpiş, cu imperfecţiunile ei. Nu cred că este întâmplător faptul că se dirijează întreaga ostilitate, dis­preţul moral şi încrâncenarea celor care au suferit împotriva propriilor colegi de închisoare, în timp ce, aşa cum se vede şi din cartea lui Alin Mureşan, cei care au dirijat întreaga acţiune nu au putut fi judecaţi, nu au suferit niciun fel de conse­cinţe juridice, deşi comunis­mul a fost condamnat moral şi ei sunt cuprinşi în Raportul de analiză a dictaturii comu­niste. Şi, probabil, nici nu vor avea de suportat con­secinţe juridice. Sau nu prea curând. În cazul gardienilor din în­chisori şi lagăre, Alin Mure­şan le arată oscilaţiile pe par­cursul evoluţiei ca şi comu­nişti aflaţi în exerciţiul func­ţiu­nii şi reuşeşte să aducă do­cumentele necesare pentru a judeca lucrurile cât mai aproa­pe de adevărul lor. Ele nu vor putea fi, însă, judecate nicio­dată în tot adevărul lor.

„Piteşti” este expresia cea mai gravă pe care a luat-o Gu­lagul comunist în Româ­nia. Inspiraţia vine de la NKVD care, în anul 1948, avea deja o experienţă îndelungată a lagă­relor, a penitenciarelor, a me­todelor de aplicat deţinuţilor. O carte extraordinară este ce­ea a lui An­ne Applebaum, „Gu­­lag”, tra­dusă de Doina Jela, dar ră­masă în manuscris. Pu­blicată în România, ar putea arăta şi faţa care nu se vede, cea care vine din inspiraţia so­vietică a acestui proiect. Deşi se vor­beş­te despre proiectul lui Ma­karenko, acesta nu împingea, însă, reeducarea până la tor­tură şi coborârea inumană. La Makarenko era vorba despre reeducarea prin muncă. La Piteşti s-a mers mult mai de­par­te, urmărindu-se distruge­rea morală a victi­melor şi a omului din om.


În Timiş există vreun supravieţuitor martor al evenimentelor de la Piteşti?

Am avut ocazia să-l cu­nosc pe unul dintre martorii din carte. Este vorba despre domnul Emil Sebeşan, fost membru al P.N.Ţ., care a con­dus asociaţia de tineret a Ţă­ră­niştilor din Timişoara atunci când a fost arestat, a trecut prin „reeducare” şi se ştie că a fost colaborator al Securi­tăţii. Ştiu că cei de la P.N.Ţ. Timiş au cerut dosarul lui – după ce Ticu Dumitrescu l-a indicat într-o şedinţă publică drept fost colaborator – şi că acest dosar îi face pe colegii lui de partid să nu dorească să participe nici la în­mor­mântarea lui. El este acum în comă, am aflat zilele aces­tea... Dacă, însă, vor citi car­tea, poate, vor vedea altfel lucrurile.

Iar acesta nu e un caz singular. Aşa s-a întâmplat aproape cu toţi care au trecut prin „Piteşti”. Sigur că este o oroare, dar oroarea a fost pusă la cale acolo, în închi­soare.


„Este posibil ca anumite aspecte ale «omului nou» să se reediteze”

Poate fi o ideologie vino­vată pentru crimele pro­duse în numele său?

Vă referiţi la comunism?

Da.

Bineînţeles.

Vă întreb acest lucru şi pentru că, în toamna anu­lui trecut, un sondaj de opinie a evidenţiat nostalgia comunistă a multor români, care au declarat comunismul o idee bună, dar prost apli­cată...

Sunt convinsă că, după răz­boi, mulţi nazişti au considerat că nazismul a fost o idee bună, dar prost aplicată. Dacă nici “pur­gatoriul” acestor 21 de ani, câţi au trecut de la căderea co­mu­nis­mului, nu ne-au ajutat să pri­vim cu claritate în trecut, este posibil ca cel puţin anumite as­pecte ale „omului nou” să se re­editeze. Deja vedem reeditându-se dublul limbaj, una din trăsă­turile specifice acestui proiect al regimului comunist, în care, de fapt, foarte puţină lume a crezut cu adevărat. Deşi şi-au dat sea­ma despre ce este vorba, mulţi au continuat să facă jocul, din diferite motive : cei de la Piteşti l-au făcut sub presiunea torturii, alţii, sub presiunea fricii care intrase în starea de spirit a întregii populaţii din România după ce s-a aflat cât de cât despre ce s-a întâmplat în în­chisori.

Eu nu cred că această ideo­logie poate fi bună dacă a pro­dus ceea ce a produs. Comu­nismul şi ideologia lui sunt uto­pii ştiinţifice şi, ca orice utopie, a dat greş, pentru că utopia nu se poate potrivi cu realităţile. Este paradoxal că ideologia centrală a comunismului – pen­tru cei care credeau în ea –, pornea de la un proiect de ame­liorare a omului, de a-l face mai bun, de a-l face egal cu ceilalţi. În fapt, acest proces s-a trans­format exact în opusul lui, trans­formându-l pe om într-un indi­vid capabil de ură, capabil să vadă pretutindeni în jurul lui duşmani şi să-l ucidă pe celălalt doar pentru a se salva pe sine. Întregul mecanism, la felul în care a funcţionat comunismul în România, s-a bazat pe nega­rea acestei minciuni, pe nega­rea acestui eşec fundamental, care a transformat un proces de ameliorare într-unul de degra­dare şi de transformare com­pletă a mentalului uman. Din fericire, proiectul nu a reuşit în totalitatea lui.

Dar mai are urme şi astăzi. Reacţiile politicienilor, de exem­plu, din partidele unite cu Dan Voiculescu, reacţia slabă la afla­rea unui lucru care este un fel de secret al lui Polichinelle – nu era nevoie de decizia Înaltei Curţi de Casaţie ca să se ştie cine a fost Dan Voiculescu – şi ceea ce spun diferiţi membri ai partidelor aliate cu el, care susţin ca Voicu­lescu să fie în continuare vicepre­şedinte al Senatului României arată limpede care sunt efec­tele pe termen lung ale acestui produs care este”omul nou”.


„În cazul Dan Voiculescu, se vede că liderii P.N.L. adoptă jocul dublului limbaj”

Totuşi cum vă explicaţi „atrofierea” sen­timen­tului anticomunist al P.N.L.?

Interesul politic este mai presus de interesul moral, un interes politic de moment. Eu cred că P.N.L. va pierde foarte mulţi votanţi prin acest joc pe care îl face pentru că, atunci când a eliminat-o pe Mona Mus­că, de exemplu, părea că face o politică de justiţie morală. În cazul Dan Voiculescu, mult mai grav decât cazul Mona Muscă, se vede clar că liderii care îl susţin pe Dan Voiculescu adoptă jocul dublului limbaj. Nu puteai să ai un discurs atunci şi altul acum.

Şi mai găsesc explicaţie prin faptul că această coaliţie are un singur crez „ideologic”, faptul de a fi anti-Băsescu. După mine, nu are nicio altă logică. Nu poţi să te unifici, ca partid liberal, care ai dus o politică liberală, cu un partid care îl are în spate ca lider de onoare pe Ion Iliescu – împotriva căruia liberalii au avut un discurs cât se poate de clar, în diferite împrejurări. Poate, acum este şi o luptă între generaţii, care se dă în partide, este dorinţa aşa-zişilor lupi tineri de a fi ei cei care fac jocurile şi decid lu­cru­rile, dar liderii P.N.L. şi P.S.D. compromit total ideea că tână­ra generaţie se va despărţi de acest trecut.

Pentru mine a fost o sur­priză atitudinea P.N.L. şi atunci când s-a citit, în Parlament, Raportul de condamnare mo­rală a comunismului – eram acolo, pentru că am lucrat la el ca expert pe problema depor­tărilor şi domiciliilor obligatorii. Am fost surprinsă şi afectată că membrii P.N.L. prezenţi în sală nu au încercat în niciun fel să oprească această atitudine. Pentru mine, ca votant al P.N.L. până la ultimele alegeri, după votasem cu P.A.C.-ul, a fost o mare dezamăgire să văd că cei cu care credeam că merg ală­turi s-au refugiat în tăcere şi au lăsat să se desfăşoare acel vacarm absolut ruşinos în care Parlamentul României a arătat că nu este de acord cu con­dam­narea comunismului.


CV Smaranda Vultur

- 1983 - 1989 – membră a Comitetului de redacţie al Caietului de Semiotică de la Universitatea din Timişoara
- din 1991 – membră a Societăţii Române de Antropologie Culturală
- din 1998 – membră a Uniunii Scriitorilor din România
- din 2003 – membră a PEN - club
- Din ianuarie 1998 – coordonator de proiect în cadrul Fundaţiei “A treia Europă”, un grup de cercetare în domeniul Antropologiei Culturale şi Istoriei Orale (coordonatorul proiectelor “Identităţi multiple în Banat” , 1998 - 1999, “Solidarităţi de memorie - solidarităţi identitare” 2000, „A trăi împreună împărtăşind memoria : Timişoara - Plovdiv”, 2001 - 2002, „Viaţa la feminin” 2003 - 2004, „Întoarcerea oraşelor” 2004 - 2006).
- 2006 - 2007 – membră a Comisei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste
- Din 2008 – membră a Comisiei de Consiliere a preşedintelui României pe probleme de analiză a comunismului
- Din 2008 – membră fondatoare a Centrului Interdisciplinar de Studii Regionale de la Universitatea de Vest