“De când sunt preşedinte al Societăţii Naţionale de Ortopedie, nu am fost chemat la minister şi întrebat ce probleme există”

Timişoara a fost aleasă drept locaţie a Congresului Societăţii Române de  Ortopedie - Traumatologie,  eveniment la care vor participa medici specialişti din 22 de state.  Timişoara, centru medical universitar, are medici specialişti a căror valoare este recunoscută şi pe plan internaţional. Timişoara are reprezentanţi la vârful unor societăţi naţionale din lumea medicală, Societatea Română de Ortopedie şi Traumatologie fiind una dintre acestea.  Cu toate acestea, când se iau decizii importante la nivelul Ministerului Sănătăţii, părerea acestora pare să nu conteze.

Prof. univ. dr. Dan Poenaru, directorul Clinicii Ortopedie Traumatologie II Timişoara şi preşedinte al Societăţii Române de Ortopedie şi Traumatologie, vorbeşte despre problemele cu care se confruntă acest segment de activitate, ca de altfel întreg sistemul de sănătate, şi, mai cu seamă, despre cauzele care le-au generat şi care ar putea fi, măcar parţial, înlăturate dacă s-ar renunţa la orgolii şi la algoritmi pur politici – de altfel, probleme care macină, de mai bine de 20 de ani, sistemul de sănătate.

“La Congresul de la Timişoara se va discuta şi despreintroducerea gps-ului în fracturile de bazin”

Timişoara va găzdui în perioada 19 - 21 octom­brie cel de al 13-lea Con­gres al Societăţii Ro­mâ­ne de Ortopedie - Trau­matologie, un eve­ni­ment cu participare interna­ţională. Ca or­ganizator al acestui eve­niment, aţi declarat că scopul programului es­te pe de o parte schimbul de ex­perienţă, iar pe de alta, conştientizarea căii spre care se în­dreap­tă ortopedia.

Acest congres de ortopedie – o ştiinţă care s-a dezvoltat în ultimul timp într-o colaborare strânsă cu ingineria, cu biologia şi cu chimia –, care se desfă­şoară pentru prima dată în Ti­mişoara, reuneşte specialişti din 22 de ţări, de pe patru con­ti­nente. Este cea mai nume­roa­să participare la un congres na­ţional cu participare interna­ţională, organizat în România. Temele congresului au fost ale­se să răspundă unor probleme de mare actualitate şi unor si­tuaţii patologice în care au apă­rut foarte multe noutăţi în teh­nica chirurgicală şi în strategia de tratament. De exemplu, frac­turile de bazin, care vor con­stitui una dintre dezbaterile centrale, abordează, printre altele, şi introducere gps-ului, în timpul actului operator, în aces­te tipuri de fracturi. Vor mai fi prezentate o serie de noutăţi în domeniul chirurgiei minin­va­zive, în speţă a artroscopiei. O altă secţiune va prezenta tra­tamentul gonartrozei şi vor fi expuse o serie de noi tipuri de proteze pentru genunchi. În sec­ţiunea privind traumatis­me­le coloanei cervicale se va vorbi despre noi tipuri de materiale de osteosinteză şi implanturi folo­site în acest segment extrem de delicat şi în care traumatismul poate provoca decesul de foarte multe ori.

O premieră o va reprezenta o secţiune la care participă di­rectorul Editurii Springer, din Paris, redactorul-şef al Jurna­lu­lui European de Ortopedie şi Traumatologie, specialişti stră­ini şi români, şi care se adre­sează tinerilor, învăţându-i cum să scrie un articol pentru a fi pu­blicat într-o revistă de mare pre­stigiu, dat fiind că, în acest con­text, sunt anumite tipicuri de conţinut, de etică a publi­caţiei.

O altă premieră va fi la secţiunea de artroscopie unde, în cadrul unor lucrări grupate sub titlul “Cum fac eu?”, vor fi prezentate tehnici originale şi cazuri particulare, tot în ideea de a-i instrui pe tinerii medici.

“Deficitul la fondurile de proteze ne face să recurgem, uneori, la o practică nedeontologică”

Când aţi aniversat, în martie, zece ani de func­ţionare a Compartimen­tului de Chirurgie Mus­culo-Scheletală şi Arti­culară a Hemofilicilor, din cadrul Clinicii II Ortopedie - Trauma­to­logie a Spitalului Jude­ţean, aţi afirmat că nu puteţi opera nici măcar jumătate din pacienţii aflaţi pe listele de aş­teptare. La cât ajunge deficitul de fonduri cu care vă confruntaţi?

Şi datorită semnalelor trans­mise de presă, în urma recti­ficării din august a fost majorat bugetul destinat achiziţionării de factori de coagulare – asta este marea problemă cu care ne confruntăm. Din păcate, însă, au scăzut cu 60% fondurile des­tinate achiziţionării de proteze, ceea ce ne împiedică să aplicăm sisteme de endoprotezare com­plete tuturor hemofilicilor care au nevoie – pentru că avem şi ceilalţi pacienţi, unii dintre ei oameni activi, care lucrează. Iar acest lucru ridică o mare problemă.

Până la sfârşitul anului, estimez că vom mai putea rea­liza patru - cinci intervenţii – chiar săptămâna aceasta se mai face una, acesta fiind cel de-al 95-lea pacient operat la noi în clinică. Din păcate, defi­citul înregistrat la fondurile de pro­teze ne face să recurgem, une­ori, la o prac­tică nedeon­to­lo­gică : alegem un hemofilic, care de obicei este pensionat, sau alegem un om activ? Cum îi alegi? Normal ar fi să fie pentru toată lumea.

Există, în ţară, alter­na­tivă la acest Comparti­ment de Chirurgie Mus­culo-Scheletală şi Arti­culară a Hemofilicilor din ca­drul Clinicii II Orto­pe­die - Trauma­to­logie a Spitalului Ju­deţean?

Pentru chirurgia osteo­ar­ticulară, pentru partea cronică, pe care o facem noi, nu există. Există doar pentru urgenţe.

Au fost pacienţi bolnavi de hemofilie care au murit aşteptând să ajun­gă la rând pe acele liste de aşteptare?

Nu am înregistrat decese.

“La Timişoara este preconizată a fi realizată o bancă de organe”

Aţi afirmat, la un mo­ment dat, că Timişoara a fost scoasă din pro­gra­mul naţional de trans­plant. Care a fost expli­caţia oficială?

În urma celor apărute în presă şi în urma unor memorii pe care le-am făcut la ministru, am fost reintroduşi în acest pro­gram, cu scuze că am fost ui­taţi… Suntem, deci, pe program şi, în perspectivă, dacă vor veni fonduri europene, este preco­nizată realizarea, la Timişoara, a unei bănci de organe.

“E nevoie de o lege sanitară-cadru”

Deficienţele din siste­mul de sănătate publică sunt în centrul atenţieiauto­rităţilor, a media, a opiniei publice. Care sunt, însă, principalele probleme din politicile de sănătate pu­blică în România?

În primul rând, aceste poli­tici publice nu sunt coerente. Ho­tărârile se iau funcţie de con­junctură, nu există coerenţă, nu există etape spre o ţintă, de fapt, nu există o ţintă la care vrem să ajungem. În 21 de ani au fost vreo 18 miniştri ai Sănătăţii, nu a apucat niciu­nul să-şi ducă mandatul până la capăt sau, dacă a avut vreun proiect, nu a apucat să-l finali­zeze. Fiecare a venit cu ideile lui şi nu a ieşit nimic. Este ne­vo­ie de o lege sanitară, care îna­inte de ‘90 exista, numai că această lege ar trebui făcută de oameni competenţi. Dacă aceas­tă lege va fi, însă, făcută de zece oameni şi va fi trecută prin asu­marea răspunderii, şi nu trecută prin comisiile de specialitate ale Parlamentului, va fi un fiasco. E nevoie de o lege sanitară-cadru făcută de oameni competenţi şi, obligatoriu, cu consultanţi străini. Din păcate, în Româ­nia, iniţiativele legislative se fac de grupuri restrânse din jurul pu­terii, fără a-i consulta pe cei ca­re ar trebui să fie consultaţi.

În cei doi ani, de când sunt pre­şedinte de Societate Naţio­nală de Ortopedie şi Trau­ma­tologie nu am fost chemat de niciunul dintre cei doi miniştri şi între­bat ce probleme sunt în dome­niul nostru de activitate sau ce propuneri avem. Deşi am făcut grupuri de lucru şi am realizat materiale pe care le-am trimis la minister, nu am primit niciun răspuns.

Cine şi ce câştigă din acest război al orgoliilor politice, care nu sunt de ieri de azi?

De câştigat nu au decât cei care au acces la sursele finan­cia­re importante. De pierdut pier­de toată lumea – şi medicii, şi pa­cienţii. Dacă nu s-ar pier­de, n-ar pleca atât de mulţi în străinătate.

“Nu e sigur că toţi bani alocaţi Sănătăţii ajung pentru Sănătate”

Aminteaţi de finanţarea sis­te­mului de sănătate. Potrivit Planului Strategic al Minis­terului Sănătăţii Publice 2008 - 2010, Ministerul a beneficiat, în 2007, de o du­blare a fondurilor alocate sănătăţii publice, de la 2,1 miliarde de euro în 2004, la 4,3 miliarde în 2007. Cu toa­te acestea, infrastructura la­să de dorit, bani de medi­ca­mente şi produse parafar­maceutice nu sunt, perso­nalul medical este prost plătit... Unde se scurg banii din sănătate?

În primul rând, nu este sigur că toţi aceşti bani ajung pentru Sănă­tate. Din moment ce sunt la Trezo­rerie şi fac parte din bugetul consoli­dat, ei nu mai sunt un fond transpa­rent, aşa cum prevede de fapt legea, ci sunt folosiţi acolo unde “ples­neşte” buba : “plesneşte” la şomaj, merg spre şomaj, trebuie la pensii, se dau la pensii. Dacă banii aceştia ar fi folosiţi în sistemul sanitar, ar fi bine – nu foarte bine, dar acceptabil.

În al doilea rând, această re­structurare s-a făcut, din păcate, în locuri unde e nevoie de oameni : în rândul infirmierelor, al asistentelor, în schimb, administraţia sanitară este suprapopulată de oameni care sunt aduşi doar ca şi clientelă politică şi care nu justifică numărul enorm – şi aici vorbim despre Casa de Asi­gurări de Sănătate, Direcţia de Să­nătate Publică, Poliţia Sanitară.

Ce ar fi de făcut? În primul rând, să se acorde Sănătăţii un procent mai mare din PIB. Dau un exemplu : pe 2011, Germania a acordat Sănă­tăţii 10% din PIB-ul Germaniei, Ro­mânia are 3% din PIB-ul României – în condiţiile în care nu toţi banii ajung în sistem şi sunt folosiţi la ceea ce trebuie. Ar trebuie ca, aşa cum pre­vede legea iniţială, Fondul de Asi­gurări Sociale de Sănătate să fie transparent, să fie administrat de Casa Naţională şi de Casele Judeţene şi de el să nu se mai atingă nimeni pen­tru a rezolva problemele bugetului.

Poate fi decizia coordonării Casei de Asigurări de către Ministerul Sănătăţii o so­luţie pentru remedierea aces­tei probleme?

Nu se vor îndrepta lucrurile aşa. În toată Uniunea Europeană, Mi­nisterele Sănătăţii se ocupă de pro­gramele de sănătate, de prevenţie, de poliţia sanitară, de relaţii inter­naţionale, investiţii şi achiziţii mari, centralizate, de aparatură de înaltă performanţă.

Bugetul C.N.A.S. este o mare enigmă pentru opinia pu­blică. Nu am văzut o pre­zentare transparentă a buge­tului acestei instituţii, de­falcat pe venituri şi chel­tuieli. Nu e nicio posibilitate de reglementare?

Ba da, dar nu se doreşte. Apoi, nu ar trebui să existe monopolul unei singure Case. Revin la exemplul Germaniei, unde sunt peste o sută de Case de Asigurări.

C.N.A.S. nu a fost în stare, în 15 ani, să elaboreze pachetul de bază de servicii medicale pentru ca pacientul să ştie că, având asigurare socială de sănătate, beneficiază de anumite servicii. Ur­mătoarea treaptă, cu servicii supli­mentare, trebuie să se facă cu copla­tă. Iar a treia ar fi asigu­rarea privată sau suportarea costului, prin plată directă privată. La noi nu sunt încă asigurări private. După părerea mea, un seg­ment de 20% din populaţie ar putea face asigurări pri­vate şi, în felul aces­ta, s-ar comprima bugetul de stat şi s-ar încuraja secto­rul asigurărilor private, ca alterna­tivă, ca şi concu­renţă.

“Trebuie să arătăm şi lucrurile bune care s-au făcut”

Aveţi foarte multă expe­rien­ţă şi ca practician, şi ca ma­nager. Încercaţi, vă rog, o “radiografie”, a sistemului de sănătate din ultimii 20 de ani. Ce i-a generat şi ce îi susţine declinul?

Eu zic că trebuie să arătăm şi lucrurile bune care s-au făcut, pentru că sunt progrese remarcabile faţă de anii dinainte de 1990. Am putea înca­­dra la nou şi bun, de exemplu, apari­ţia unei legislaţii, cum ar fi legea exercitării profesiei de medic – prin care profesiunea de medic, care acum este liberală, a fost scoasă de sub tu­tela şi controlul Ministerului –, legea Colegiului Medicilor, legea Colegiului Farmaciştilor, legea de asigurări – care a fost făcută flexibilă, după mo­del german, şi ar fi putut aduce bani la buget, dar pe care noi am perver­tit-o pe parcurs, în loc să o îmbu­nă­tă­ţim – în 1999, domnul ministru Ciu­mara, printr-o ordonanţă de urgenţă, a trecut banii la bugetul de stat. Apoi e salutar că au apărut Casele Jude­ţene de Asigurări de Sănătate, Poliţia Sanitară, că s-au făcut dotări foarte importante şi mari. De exemplu, în Timişoara, înainte de 1990, nu exis­tau RMN-uri, aparaturi de investi­ga­ţii de înaltă performanţă. Tot înainte de 1990 exista un singur ecograf, la Spitalul Judeţean, acum, la fiecare etaj există unul sau chiar două. Refe­rindu-mă la specialitatea mea, după 1990 s-au făcut progrese mari pe linia programului de endoprotezare, a artroscopiei, apoi, Ortopedia, ca şi Centrul de Cardiologie, funcţionează în clădiri noi, realizate după 1990, în care s-au făcut investiţii multe. Fap­tul că poţi să călătoreşti, să te infor­mezi, bursele care se acordă pentru studiu sunt paşi înainte.

Problema este că nu există con­ti­nuitate şi în multe situaţii în care lucrurile nu merg bine de vină este şi mentalitatea. În Elveţia, de exemplu, unde am profesat în două spitale, medicul pleacă de la spital la ora 18 – programul este de la 8.30 la 12.30, apoi până la ora 14 este pauză, după care programul continuă până la ora 18 –, or, la noi, la ora 13 nu mai gă­seşti pe nimeni. Şi toţi ar vrea să ai­bă ve­niturile din Elveţia.

E un cerc vicios, din care nimeni pare să nu găsească ieşirea : personalul medical este prost plătit şi, prin urma­re, demotivat şi, uneori, în­cli­nat spre plata informală, pacientul este revoltat de faptul că plăteşte servicii medicale de care nu bene­ficiază, că, la internare, tre­buie să vină cu trusa medi­cală de acasă... Cum poate fi identificată ieşirea?

Această ieşire se poate face foar­te greu şi în timp. Poate, stimu­larea prin salarii şi controlul foarte riguros al calităţii actului medical, al capa­ci­tăţii manageriale al fiecărei secţii ar putea duce lucrurile spre schimbare.

Un exerciţiu de imaginaţie : având posibilitatea să faceţi schimbări de la vârful Mi­nisterului Sănătăţii, care ar fi primele trei decizii pe care le-aţi lua?

În primul rând, promovarea în minister a unor specialişti de înaltă competenţă, apoi creionarea şi imple­mentarea unei legislaţii şi, nu în ultimul rând, un control foarte sever a ceea ce se întâmplă în minister.

CV Dan Poenaru

Prof. univ. dr. Dan Poenaru este proectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”, din Timişoara, şi directorul Clinicii de Ortopedie şi Traumatologie II din cadrul Spitalului Clinic Judeţean Timişoara.

Este membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale, membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, membru al Academiei Anericane de Ortopedie, al Societăţii Nordamericane de Artroscopie, al Federaţiei Europene de Ortopedie şi Traumatologie, al Societăţii Internaţionale de Chirurgie Osteoarticulară şi, din 2009, preşedinte al Societăţii Române de Ortopedie şi Traumatologie.

Este autorul a 27 de tratate. Monografii şi cursuri universitare şi al volumelor : Cu paşi mărunţi prin comedia umană (1999), Istoria ortopediei din Banat (2000), Profesiunea mea în şi dincolo de cuvinte (2007), Momente din istoria ortopediei (2003 şi reeditată în 2010), Pentru că îi dă mâna (2008) şi Când medicina e neputincioasă (2011).