Descentralizarea răspunderii

După ce de prin 1992 până prin 2006 foarte multe autorităţi locale au subliniat ori de câte ori se ivea ocazia super-centralizarea României, şi faptul că banii publici se împărţeau exclusiv de la Bucureşti, pe criterii nu întotdeauna clare, acum dis­cursul „pro-descentralizare” pare să-şi fi pierdut din intensitate.

De vină pentru această schimbare de convingeri este felul în care, sub de­viza mult-invocatei descentralizări, autorită­ţilor locale li s-au pasat, pe rând, unele dintre cele mai nevralgice sectoare publice din punct de vedere al finanţării. După şcoli, structurile publice locale s-au trezit că li se pun „în braţe” şi spitalele, fără să fie întrebate dacă îşi doresc acest lucru.

Cum condiţiile dezastruoase din foarte multe spitale locale provocau în mod constant discuţii şi scandaluri la nivelul Ministerului Sănătăţii, oficialii ministeriali au găsit, prin descentralizare, o modalitate inge­nioasă de a canaliza spre consiliile judeţene şi locale valul de reproşuri, responsabilităţi şi înjurături generat de gestionarea spitalelor.

Aşa cum era de aşteptat, Ministerul Sănătăţii deja a început să practice metoda „nu ne întrebaţi pe noi, întrebaţi pri­măriile” ori de câte ori a mai apărut, în ultimul an, vreun scandal legat de starea unui spital „din teritoriu”, din cele descentralizate. Şi, într-un mod care, de asemenea, era previzibil, Ministerul Sănătăţii a început, la un an de la momentul fericit în care a scăpat de spitale, să „tragă de urechi” autorităţile locale pentru faptul că nu fac suficiente investiţii în unităţile sanitare primite, în unele cazuri fără voia lor, pe „gestiune”. Asta deşi unele din primăriile „trase la răspundere” în acest fel nu au nici banii necesari pentru funcţionarea instituţiei în sine, şi în Timiş existând primării cărora fondurile repartizate iniţial de la buget în acest an nu le ajungeau pentru funcţionarea până în luna august. Pe de altă parte, e la fel de adevărat că sunt primării care preferă să investească mai degrabă în fotbal decât în unităţile sanitare. Calculul, de multe ori, e simplu, bazându-se pe o logică pur electorală : pe un stadion sunt cu mult mai mulţi potenţiali alegători decât într-un spital. În plus, cei care vin la meci nu scad numeric, în timp ce la un spital nu toţi cei care sunt internaţi mai pără­sesc spitalul pe picioarele proprii, iar morţii şi pacienţii de la A.T.I., se ştie, nu votează.

Ca atare, ajuns, după zeci de ani de plată a asigurărilor medicale, într-un spital care stă să cadă pe el, cu medici ori sta­giari, ori trecuţi de vârsta pensionării, pentru că medicii specialişti au plecat la muncă în străinătate, fără medicamente, fără dotări, în condiţii insalubre, cetăţeanul va lansa o salbă de înjurături şi invective pe care, galant, Mi­nisterul Sănătăţii le-a pasat înspre primării şi consilii judeţene. Se prefigurează deci un ping-pong interesant al responsabilităţilor, în care structurile centrale vor da vina pe cele locale pentru starea jalnică a spitalelor, argumen­tând faptul că acum unităţile sanitare respec­tive le-au fost date în custodie, iar structurile locale vor da vina pe cele centrale, cu argumen­tul că Bucureştiul nu distribuie suficienţi bani către bugetul local, şi că împărţirea sumelor se face pe criterii politice. Din această pasare reciprocă a răspunderii, singurul şi marele perdant va fi cetăţeanul, cel care finanţează, de fapt, tot acest sistem. Pentru că a devenit deja o tradiţie faptul că „înalţii demnitari” locali sau centrali nici nu mai ştiu cum arată interiorul unui spital românesc din reţeaua de stat, întrucât, ori  de câte ori au o problemă minoră sau majoră de sănătate, iau avionul înspre Viena.