“Cazul Ni­co­le­scu”, de­spre care vu­ieş­te media de vreo săptă­mâ­nă, ar trebui tratat cu atenţie şi prin trei prisme diferite, evitându-le pe cea a victi­mizării inculpa­tu­lui şi pe cea privind o cul­pabili­za­re a lui înainte ca Justiţia să se pronunţe.
Una dintre aceste prisme priveşte problemele pe care, ca om simplu, le percepi ca exis­tând în Justiţie. Pentru că în locul lui Con­stantin Niculescu poate fi mâine oricine altci­neva, fără funcţie, fără notorie­tate şi fără spri­jin politic. Te întrebi, de exemplu, de ce s-a de­cis abia acum arestarea, din moment ce fap­tele de care este acuzat au fost comise în urmă cu câţi­va ani? Te mai întrebi dacă se im­pu­nea arestarea lui şi dacă prevederile procedurii penale sunt jus­ti­ficate în toate cazurile în care se dispun ares­tări. Mai poţi avea semne de întrebare le­gate de oportuni­tatea intrării în scenă a masca­ţi­lor sau a flan­cării între poliţişti a in­di­vidu­lui dus la au­dieri, proceduri care tran­s­mit din capul lo­cu­lui mesajul că omul e vinovat şi mai e şi periculos. În fine, te mai întrebi de ce e nevoie de circul me­dia­tic nelipsit de la majori­ta­tea acestor cazuri, când camerele de luat vederi sunt aţintite pe fi­gura inculpatu­lui, iar microfoanele îi sunt băgate sub nas, cu aferente între­bări imbecile, de genul „Cum vă simţiţi?”
O a doua prismă prin care ar putea fi privit „cazul Nicolescu” este cea care oferă imaginea unei Justiţii folosite pe post de agent de imagine în P.R.-ul politic autohton. Prin spec­tacolul penibil regizat de social-de­mo­­cra­ţi – amintind de scena în care staff-ul P.S.D. făcuse zid uman în faţa Parche­tului General pentru a-l apăra pe Gabriel Bivo­laru de injus­te­ţea Justiţiei, care Justiţie i-a do­vedit, totuşi, că e vinovat de deva­lizarea B.R.D. cu sume greu de ţinut minte –, P.S.D.-ul pare să aibă do­uă mize. Prima : să pu­nă presiune pe Justiţie; e greu de crezut că acea pichetare-parodie fu­se­se orga­nizată întâmplător cu două zile înainte ca ma­gis­traţii să se pronunţe în privinţa cererii lui Constantin Niculescu de cercetare în liberta­te. A doua miză : câştigarea de capital politic prin punerea în lumină proastă a adversarului.
În fine, o a trei prismă vizează demagogia. Somaţiile adresate Justiţiei şi ame­ninţările îndreptate spre preşedinte şi premier, cum că va veni o zi când cei doi îi vor lua locul lui Constantin Niculescu în arest nu fac alt­ceva decât să vorbească despre obiceiuri vechi de imixtiune în treburile Justiţiei şi despre in­tenţii, fără echivoc, de a-şi subordona cea de a treia pu­tere în stat. Adică, exact, practicile de care acum acuză Puterea. Prin­tre protestarii care luaseră luni cu asalt sediile P.D.-L., s-a remarcat, alături de vocalul Victor Ponta, Adrian Năstase. În­tre­barea, în cazul său, este dacă, în calitatea unui om care are pe rol dosare penale, este justifi­ca­tă şi onorabilă o astfel de ieşire. (Fără a-i con­testa nevinovă­ţia, te întrebi, însă, de ce, da­că ea există, dom­nul Năstase pare a face tot po­si­bilul să-şi tergiver­seze dosarele în instanţă?) Din poza de grup nu a lipsit nici Ma­rian Van­ghe­l­ie. După o oratorie bi­­ne articulată de data acesta, se în­treba reto­ric : “Ce se întâmplă dacă se va do­vedi că Constan­tin Nicolescu e nevi­no­vat?”. Răs­punsul, probabil, îl anticipează şi domnul Vanghelie. Dacă se va dovedi că e nevinovat, Constantin Niculescu are posibili­tatea legală de a-şi cere dreptatea. În ţară sau la C.E.D.O. To­tuşi, nu am auzit de niciun caz în care (auto)­pro­clamatele victime politice să-şi fi dovedit ne­vino­vă­ţia. După mo­delul clasic deja, dosarele zac ani prin instanţe. Or, asta nu aduce a atitu­dine de om nevinovat căruia i se face o nedreptate.