Deşi nu suntem o ţară mică, a fost nimicită de-a lungul veacurilor. Hăcuită geografic, secătuită de bogăţiile naturale, redusă la tăcere şi cu poporul etichetat second hand.
Ni s-a inoculat ideea că suntem sortiţi a fi robi, săraci cu duhul care să-l ştim de Tată ceresc pe unul sau altul dintre cei ce ne-au certat cu oaste: turcul, rusul, neamţul, leahul, hasburgul…
Ni s-a tot spus, mai la urmă, că ne-am înfrăţit cu „eliberatorii”, fără să vedem că e frăţie de la mic la mare. Nici n-a fost cine să impună egalitatea în drepturi. Ba a fost unul, însă a fost suprimat cu mâna autohtonilor în ziua naşterii Mântuitorului, exact cum a fost crucificat acel Iisus de către veneticii cei puternici cu mâna clericilor băştinaşi.
„Ideea, domnilor, că, de-ar veni Dumnezeu el însuşi, în carne şi oase, dinaintea mulţimilor, zicea Jean Jaures, datoria omului e să-i refuze ascultare, şi să-L trateze ca pe un egal cu care se discută, şi nu ca pe un Stăpân căruia i se pleacă”.
La noi, mereu, mai ales azi, aleşii, cârmacii, erijaţii, liderii (în general şi până atunci, oamenii fără nici un Dumnezeu) îşi caută cu osârdie Demiurgul, girantul, stăpânul. Neam de slugă ajuns împărat. Viţă de lachei din moşi-strămoşi. Robi fără şiră a spinării, milogi obişnuiţi cu supuşenia, lenea, cerşitul şi pâra.
Dar, ce rost ar avea să continui ceea ce se ştie. Doar atât, vorba lui Caragiale: din această dilemă nu mai putem ieşi! Ei şi?