“Din 20.000 de revoluţionari, 10% sunt militari care, până în 22 Decembrie, au executat ordinele lui Ceauşescu, iar după 22, ale lui Iliescu”

“Aţi făcut legi pentru ca oameni ca Ion Iliescu să fie revoluţionari, că în realitate el este un criminal notoriu, alături de Sergiu Nicolaescu, Petre Roman şi alţii”, a afirmat, printre altele, marţi, în şedinţa solemnă a Parlamentului, dedicată Revoluţiei din 1989, Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei “21 Decembrie 1989”. Acuzaţia – făcută în contextul scandalului cauzat de tăierea indemnizaţiilor acordate revoluţio­narilor, în baza Legii recunoştinţei., a determi­nat vociferări ale Opoziţiei şi părăsirea sălii de plen de către P.S.D.

Într-un interviu acordat TIMPOLIS, după şedinţa din Parlament, Teodor Mărieş vorbeşte despre cauzele care au generat această problemă, despre modul în care puterea de după 1989 a acordat, pe nedrept, certificate de revoluţionar, chiar şi acelora care, în Decembrie, fuseseră de partea cealaltă a baricadei. Vorbeşte despre diversiunile regizate în ultima vreme, care ţintesc mişcarea revoluţionară veritabilă, dar şi despre rolul jucat de Timişoara şi de Iaşi în evenimentele din ’89 – un subiect adus în atenţia opiniei publice subit şi tardiv.

“De 22 de ani cer să facem curat între noi, revoluţionarii”

În momentul de faţă, Guvernul – ai cărui com­ponenţi fac parte din re­gimul care a condamnat pentru prima dată, ofi­cial, după 1989,  comu­nismul – se vede într-o postură ingrată : de a tăia din indemnizaţiile oamenilor care au con­tribuit la căderea co­mu­nismului, dar şi în faţa unei situaţii-limi­tă : lip­sa de fonduri. O ad­mi­sibilă cale de mijloc ar fi renunţarea la acor­darea indemnizaţiilor pentru cei deveniţi “revo­luţio­nari” după ani de zile de la acel Decem­brie 1989. De ce nu s-a făcut până acum această trie­re în­tre revoluţionarii adevă­raţi şi revo­luţio­narii in­ventaţi?

Înainte de a vă răspunde la această întrebare, vreau să vă spun că marţi, la şedinţa celor două camere ale Parlamentului, doamna Anastase mi-a confir­mat că am dreptate susţinând acordarea în continuare a ace­lor indemnizaţii şi mi-a spus că trebuie făcut ceva şi neapărat acum. Ori o lege, ori o ordo­nan­ţă care să reglementeze pro­blema şi să dea oamenilor spe­ranţe. Mi-a promis că va lua le­gătura cu premierul Emil Boc şi cu consilierul acestuia, Andreea Paul Vass.

Există o lege care poate reglementa întreaga pro­blematică privind apli­ca­rea Legii Recunoş­tin­ţei şi am înţeles că au fost voci care au militat pen­tru retrage­rea ei din Par­lament şi promovarea unei ordo­nanţe de urgenţă…

Eu nu am insistat pentru re­tragere. Mi s-a spus că nu se poate da ordonanţă şi să lăsăm legea, având în vedere că legea nu mai poate fi trecută în aceas­tă sesiune, ceea ce înseamnă că ne ducem cu ea spre februa­rie - martie 2012. Or, oamenilor trebuie să le dăm o speranţă acum. Şi atunci am convenit că ordonanţa ar fi soluţia.

Tot marţi după-amiază am avut o întâlnire cu domnul Vasi­le Blaga. Acesta mi-a spus că nici el nu este de acord cu mo­dul în care s-a procedat şi că va mai lua şi el în discuţie aspec­tul. Deci, al doilea şi al treilea om în stat mi-au confirmat că felul în care susţin şi modul în care pun problema ca principiu sunt corecte. Şi a spus că ei au drep­tate în principiu, dar acesta es­te un principiu pe care eu îl cer de 22 de ani : să facem cu­rat între noi.

“Iliescu nu a scăpat de sub control mişcarea revoluţionară până la finele lui 2004”

Ajungem la întrebarea pe care v-o adresasem : de ce nu s-a făcut până acum această selecţie? Faptul că unii au primit o confirmare de partici­pare la Revoluţie după ani de zile de con­suma­rea momentului este cel puţin ciudat.

Această lege a fost schim­bată aproape din patru în patru ani. La fiecare campanie elec­to­rală, au avut nevoie de votul re­voluţionarilor. În 1992, Asocia­ţia “21 Decembrie” nu a vrut să-şi ridice certificate. Întreaga aso­ciaţie era supărată că încă nu se ştia adevărul, nu se ştia cine a tras, supărată de faptul că Ilies­cu ţinea strangulată Justiţia. Eu, personal, nu am fost beneficiar al Legii recunoştinţei, nu am vrut să iau nimic de la statul ro­mân, ceva care venea din mâ­na criminalului Ion Iliescu – l-am numit criminal şi în Parlament, azi, şi am probe pentru afir­maţia pe care o fac.

În al doilea rând, cei care au preluat puterea în ‘89 au avut interesul să-şi introducă în lege criminalii – listele celor care au certificate de revoluţionar sunt pline de militari. Din 20.000 de revoluţionari, cam 10% sunt mi­litari care, până în 22 decem­brie, au executat ordinele lui Ceau­şes­cu, iar după 22, ale lui Ilies­cu, cel care şi-a însuşit, aproape unilateral aş spune, funcţia lui Ceauşescu, manipulând opinia publică prin intermediul Televi­ziunii şi, ca atare, este răspun­zător pentru cei peste 900 de morţi de după 22 Decembrie şi pentru cei câteva mii de răniţi re­zultaţi în urma diversiunii înce­pute în seara de 22 Decembrie. Aceeaşi diversiune prin care au fost confiscate şi idealurile Re­voluţiei. Aceşti militari au fost primii beneficiar ai legii. Apoi, au urmat cei care i-au instigat – de la Ion Ililescu, la Sergiu Ni­colaescu, Silviu Brucan, Nicolae Militaru, Victor Atanasie Stăn­cu­lescu, Virgil Măgureanu, Petre Roman şi toată suita din Televi­ziune, care i-a ajutat. Pe lângă ei, pe liste au mai pus şi nişte trepăduşi care îşi făceau treaba pe stradă. Noi, din ianuarie, eram deja în stradă, pe gardurile Te­leviziunii, cerând adevărul des­pre Revoluţie. Şi atunci, pe aceşti informatori ai lor, pe care i-au ţinut pe lângă noi timp de mai bine de şase luni, până după eve­nimentele din Piaţa Univer­sităţii, i-au băgat în Ministerul de Interne. Şi nu sunt puţini : vreo 750 de oameni. Această decizie a fost luată de Cico Dumitrescu, alt diversionist, cu ştiinţa lui Ilies­cu şi al lui Roman. Şi aceşti oameni au deve­nit revoluţionari cu acte în regulă.

Ca atare, aceştia sunt impos­torii. Aici intervine şi problema corectitudinii celor care au con­dus destinele Secretariatului de Stat pentru Problemele Revo­luţionarilor din Decembrie 1989 şi ale Comisiei Parlamentare pentru Revoluţionari. Dar nici preşedinţii unora dintre asocia­ţiile de revoluţionari nu sunt străini de această chestiune.

Din punctul meu de vede­re, Iliescu nu a scăpat de sub con­trol mişcarea revoluţionară pâ­nă la finalul ultimului său man­dat prezidenţial, la finele lui 2004. În 2005, eu şi Asociaţia “21 Decembrie” am reuşit să oprim prescrierea crimelor la 15 ani şi să prelungim termenul cu încă şate ani şi jumătate. De aseme­nea, în aceeaşi perioadă s-au reluat cercetările în dosarul Revoluţiei, iar în perioada 2005 - 2006 au fost puşi sub învinuire de la Ion Iliescu la toată şleah­ta, fie-mi iertat cuvântul, de cri­minali ai Revoluţiei.

“Din cauza fisurilor legislative, ne-au făcut pe toţi «dalmaţieni»”

Având în vedere numă­rul mare şi nerealist, după cum arătaţi şi dum­neavoastră, de revolu­ţio­nari…

În primul rând, eu nu a spus niciodată că numărul este mare şi nerealist.

Dar asta rezultă din ex­pli­caţiile pe care mi le-ati dat, privind primirea de către diverşi indivi a certificatelor de revo­lu­ţionar, în mod nejusti­ficat. Prin urmare, exis­tă posibilitatea de a se mai putea face ordine?

Avem acum aproximativ 21.000 de revoluţionari. Dintre aceştia, peste 500 sunt reţinuţi, deşi doar în Bucureşti şi doar cu fişele-cadre de la Jilava sunt mai mult de 750. Nu mai vorbesc despre cei care au fost reţinuţi la secţiile de Poliţie, la Securi­ta­te, în noaptea de 21 spre 22 Decem­brie, sau despre cei reţinuţi la “Popa Şapcă”, în Timişoara, ori despre cei din Cluj, Braşov, Sibiu şi alte oraşe. Vă imaginaţi câţi au murit deja din moment ce mai sunt doar 500. Apoi, mai avem peste 2.000 de urmaşi – aici nu mai avem niciun  fel de comentariu, pentru că e normal să le fie acordată cea mai înaltă gratitudine. În fine, avem cate­goria răniţilor, care sunt aproxi­mativ 2.500. În realitate, însă, în urma cercetării dosarelor, re­zultă că ar fi cam 4.500 de victi­me. Nu cunosc câţi au decedat dintre ei şi câţi nu beneficiază de certificate, pentru că, din varii motive, nu au cerut să le fie acor­dată această calitate. Deci, eu nu spun că sunt mulţi, eu spun că sunt chiar puţini faţă de nu­mărul mare de români care au ieşit în stradă şi au luptat împo­triva regimului comunist. Din păcate, sunt cei care benefi­cia­ză de lege, deşi nu merită acest lucru, şi asta din cauza faptului că legiuitorul a lăsat fisuri în lege.

Secretarul de stat din Ministerul Muncii, Nico­lae Ivăschescu, a decla­rat că Guvernul vrea să analizeze toate certifi­ca­tele de revoluţionari, după care va lua o deci­zie privind plata către cei care au participat la Revoluţie. Se mai poate sau nu repa­ra ceva, atâ­ta vreme cât există aco­perirea unei legi prost gândite?

Nu există problemă pentru care să nu existe soluţie. Dacă se face o lege, se constituie o comisie de bună credinţă şi se impun nişte termene de partici­pare la adevărata Revoluţie, nu la formarea şi preluarea puterii de către Iliescu, se pot îndrepta lucrurile. Mlitarii nu au ce căuta în această lege, impostorii, de asemenea, nici turnătorii la Se­curitate, a căror situaţie o reglea­ză C.N.S.A.S.-ul, şi văd că există procese pe rol. În plus, deja s-au ridicat certificate de revoluţio­nar, deja s-a produs precedentul, prin generalul Oană – în acest an, pe baza probelor pe care le-am avut, Secretariatul de Stat Pentru Problemele Revoluţiona­rilor şi Comisia parlamentară au cerut să-i fie retras certi­fi­catul de revoluţionar, ceea ce s-a şi întâmplat.

Deci, există soluţii. Mai trebuie să existe şi voinţă. Din păcate, din cauza fisurilor legis­lative din ultimii 22 de ani, ne-au făcut pe toţi “dalmaţieni”.

“Se încearcă diversiuni încă din vară”

La protestul revoluţio­na­ri­lor de la Timişoara, din 25 no­iembrie, aţi fost contestat de un grup de revoluţionari lugojeni, care v-au acuzat că sun­teţi “omul lui Băsescu”. Ce legătură avea acuza­ţia cu scopul manifes­tării – tăierea indemni­zaţiilor –, pen­tru care şi dumnevoastră aţi in­trat în greva foamei?

Nu de revoluţionarii lugo­jeni am fost contestat, ci de două persoane : Liviu Băcana şi Petri­că Balint. Cu o săptămână înain­te de acea manifestaţie, domnul Raymond Luca, preşedintele Comisiei Parlamentare a Revo­luţionarilor din Decembrie 1989, a venit la Timişoara. Înainte îl rugasem să vorbească aici cu preşedinţii de asociaţii pentru a găsi o variantă de a lupta împreu­nă pentru susţinerea plăţii în continuare a indemnizaţiilor la Legea recunoştinţei. Ulterior, am fost invitat la Comisia Parla­men­tară, împreună cu secreta­rul de stat pe problemele revo­lu­ţionarilor şi cu preşedintele Blocului Naţional al Revoluţio­narilor. Acolo l-am întâlnit şi pe Liviu Băcana. Foarte agitat, ne-a cerut ca, pentru următoa­rea perioadă, să transferăm la Ti­mi­şoara decizia politică a re­vo­luţionarilor. Cum nu am înţe­les ce vrea să spună, într-o pau­ză am avut o discuţie cu el, mo­ment în care mi-a spus că este înverşunat cu P.S.D.-ul şi că nu vrea să audă nimic rău de Ilies­cu. Asta deşi era o chestiune care ne privea pe noi, revoluţio­narii, nu pe Iliescu, fiind o diver­­siune creată de toate partidele şi aruncată spre noi. Am con­venit să se organizeze un mi­ting la Timişoara. Invitaţia de a participa mi-a făcut-o Costel Bur­suc, care era şi el în delegaţie, şi Gheorghe Lungu, de la Aso­ciaţia “17 Decembrie”.

Am mers la Timişoara, deşi unii din Bucureşti mi-au sugerat să nu merg. Am ignorat semna­lele, ştiind că în Timişoara sunt bine primit. Când am ajuns, câţi­va au început să scandeze “Jos Băsescu!” Apoi, acel individ cu probleme la dosar, Petrică Balint, s-a repezit la mine, spunându-mi că nu am ce căuta acolo. A venit şi Liviu Băcana, începând şi el să gesticuleze. Ca organizatori, au cerut Jandarmeriei să inter­vină. Le-am spus că nu am venit la Timişoara să perturb nicio acţiune, nici să fac scandal şi că nu am nevoie de protecţie. În tot acest timp Lorin Fortuna, Costel Bursuc, Ioan Savu, Gheor­ghe Lungu, Tudorin Burlacu mă invitau să iau cuvântul. Ajuns la microfon, mi s-a spus să rămân pe scările Operei, iar restul – preşedinţii şi foştii pre­şedinţi ai asociaţiilor de revolu­ţionari din Timişoara– să mear­gă în mulţi­me, în caz contrar ur­mând să nu fie pornite staţiile. După dis­curs, am fost aclamat şi scos pe braţe de acolo – un gest de care nu am mai avut parte de 22 de ani. Ei au spus că am fost scos pe braţe pentru a fi prote­jat. Nu e, însă, adevărat.

Ulterior, Costel Bursuc m-a rugat să-i însoţesc la Prefec­tu­ră, unde am demostrat şi am luat cuvântul. După manifestaţie am plecat la Societatea “Timi­şoa­ra”. În drum, a primit un telefon prin care am fost atenţionat că Virgil Măgureanu a intrat în piaţă şi, acolo, într-un anume restaurant, proprietatea unui celebru fost ofiţer de securitate. Trecând pe lângă restaurant, am intrat. Informaţia s-a confirmat : era în spatele cârciumii, undeva. L-am înjurat şi am plecat. A ieşit după mine şi mi-a spus : “Să ştiţi că nu din cauza mea vi s-a întâmplat ce vi s-a întâmplat”. Or, omul care se scuză în ase­menea situaţii se şi acuză…

Pe site-ul Asociaţiei “21 Decembrie” se spune că incidentul din Piaţa Ope­rei a fost pus la cale de Virgil Măgureanu, că acesta s-a deplasat per­so­nal la Timişoara pen­tru o diversiune care, în­să nu s-a mai produs. Ce trebuia să se întâmple?

Ei încearcă diversiuni încă din vară. Au încercat să le pună în aplicare în special în Timi­şoara, Constanţa şi Bucureşti. Din fericire, populaţia nu a agreat asemenea tip de manifestaţii, iar în al doilea rând, nu au avut forţa de a mobiliza oamenii.

“Revoluţia a început la Timişoara, nu la Iaşi”

O altă problemă care încinge spiritele, zilele acestea, s-a creat în ju­rul întrebării este sau nu Iaşiul “oraş iniţiator al Revoluţiei”?

Despre Iaşi nu putem dis­cu­ta ca despre un iniţiator al Revoluţiei. Există o lege în Ro­mâ­nia despre care, din pă­ca­te, puţină lume ştie, iniţiată chiar de către un timişorean, domnul Petrişor Morar. Acea lege regle­mentează fazele Revo­luţiei. Prima vizea­ză revolta populară de la Timişoara, în perioa­da 16 - 22 Decembrie. A doua, revo­luţia de la Ti­mişoara şi din alte ora­şe din ţară, în perioada 20 - 22 Decembrie. Par­tea a treia a evenimen­te­lor o reprezintă pre­lua­rea puterii – eu spun, di­ver­siunea creată de Ion Iliescu & echipa, pentru a da cu adevărat o lovitu­ră Revoluţiei şi a detur­na idealurile acesteia.

Deci, Revoluţia a început la Timişoara. La Iaşi a existat o tentativă, în 14 decembrie. S-a încercat organizarea acolo a unei manifestaţii, dar a fost înăbuşită şi, în plus, nu au avut participarea ieşenilor aşa cum s-a întâmplat la Timişoara. Şi, sigur, nu putem uita Braşovul care a fost înaintea tututor.