Dor

Mi-e dor de strigătul de luptă al copiilor de la bloc: bananeee!

Mi-e dor de cozile ca nişte dispozitive de bătălie, unde luptau pentru supravieţuire bărbaţi, femei, copii, tineri, bătrâni, români, ma­ghiari, germani, evrei, ţigani şi al­te… naţionalităţi.

Mi-e dor de zgomotul nocturn, dar totuşi matinal al descărcării stelajelor metalice cu borcane de iaurt şi sticle de lapte.

Mi-e dor de cele două ore de program tv. din care una era umplu­tă cu date despre iubitul conducător, iar în cealaltă evolua el însuşi, pen­tru patrie şi popor.

Mi-e dor de ropotele de aplau­ze, de talazurile de ovaţii, de entuzias­mul, deplina aprobare şi profundul ataşament al semenilor mei pentru politica identificată brusc a fi fost dictatorială, a celui mai împuşcat fiu al poporului.

Mi-e dor de producţiile agricole record, de aşteptările umilitoare pentru a putea să achiziţionez maşi­na naţională „Dacia”, pentru care am depus (şi i-am pierdut!) banii in­tegral.

Mi-e dor de pădurea deasă înţe­sată cu triluri şi fiare, care a luat drumul pierzaniei transnaţionale.

Mi-e dor de cravata roşie cu tricolor şi de salutul „Tot înainte!”

Vreau să zic că mi-e dor de atunci când eram, vorba poetului, tânăr şi la trup curat, de anii când mă puteam lua la întrecere cu ori­ci­­ne şi ieşeam mereu învingător, fiindcă astăzi nu mă mai pot întrece nici măcar cu mine însumi, abia pu­tând să-mi mai fie şi dor!