Agerpres:
editia 21 - 23 mai 2012
Aboneaza-te pentru a primi buletinul de stiri pe e-mail
 14°C Umiditate:100% Viteza vantului:10 KMH Vizibilitate:6 km  4.4452 3.4817Dialog | 3 - 6 noiembrie 2011 | Melania CINCEA
  
Dan Piţa, regizorul unor filme interzise înainte de ‘89 :„După «Faleze pe nisip» am regizat şi alte filme; îşi doreau să lucreze cu cineva de talia mea”
Despre Dan Piţa care, în 1986, a adus acasă un „Urs de argint”, iar în 1993, un „Leu de argint”, s-a scris mult, foarte mult, el însuşi pregătind două cărţi autobiografice. L-am rugat, însă, să vorbească despre lucruri pe care lumea le cunoaşte mai puţin şi despre care criticii de film nu mai pomenesc.
„Filmele noi se vizionau şi urmau discuţii la Securitate, la Direcţia Difuzării Filmului şi se raporta despre impactul avut la public” „Pas în doi” închide o serie de patru filme de-ale dumneavoastră, proiectate, în ultimele săptămâni, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare. Care au fost reacţiile vremii faţă de acest film, dezinhibat, al cărui patrulater amoros nu corespundea ideologiei oficiale? Am avut multe piedici mai ales după ce a fost gata filmul. Iniţial a participat la un concurs de scenarii şi se chema “Nefamiliştii” – era vorba despre nişte întâmplări într-un cămin de nefamilişti al, unei uzine. Deci, o tematică agreată de conducerea de atunci. Nu mi-am dat seama cu ce putea să deranjeze : nu l-am făcut nici ca să supăr pe cineva, nici ca să mi se creeze o faimă de regizor interzis, de artist care nu se poate exprima din cauza cenzurii. L-am făcut, cu toată sinceritatea, doar pentru public. E posibil, însă, ca modul în care l-am realizat să fi deranjat, pentru că acele critici au apărut ulterior, cu justificări de genul „ce e ăla pas în doi?”, „de ce stă ăsta între două fete şi nu se decide?”. Probleme au apărut şi după ce filmul a fost terminat. “Pas în doi” a fost retras copie cu copie, dar fără nicio noimă. Am şi spus atunci să retragă filmul de pe piaţă, pentru că nu mai răspund de el. Ţin minte că orice scenariu propuneam caselor de film era refuzat şi mi s-a cerut în mod expres să aleg un scenariu care a participat la un concurs şi care a luat o notă mare – concursuri unde notele erau date pe motive ideologice. Astea sunt lucruri pe care lumea nu le ştie, iar criticii nu le mai spun. Am vrut chiar să-mi retrag numele de pe generic.
După 90 care formă a filmului a rulat? Forma iniţială se păstra în laborator, negativul era intact şi, în ultimă instanţă, negativul a fost cel pe care am vrut să-l salvez, iar după 90, “Pas în doi” a rulat integru.
“Concurs”– un alt film care atinge şi el utopia sistemului comunist – nu v-a creat probleme? Cum a trecut scenariul de cenzură? Cinematografia avea un plan tematic. Din cele aproximativ 30 de filme cerute anual, un anumit număr trebuia să fie despre trecutul glorios al poporului, altul, despre viaţa satului, despre viaţa clasei muncitoare, apoi filme dedicate tinerilor. Pe acest ultim segment a intrat şi scenariul filmului Concurs – al cărui scenariu îl scrisesem încă din anii studenţiei, dar am reuşit să-l fac abia după 12 ani –, care a suferit o serie de modificări. Trecând prin primul rând de furci caudine ale cenzurii, a urcat o treaptă – sau a coborât, depinde cum gândim – şi a intrat într-un alt tip de malaxor, care înseamna o serie întreagă de comisii create special de secţia de propagandă a partidului. Trecând prin aceste etape, scenariul suporta nişte modificări, de cele mai multe ori în sensul rău. Când era filmat în procent de 25%, urmau vizionările, iar atunci apăreau alte observaţii, că pe ăla l-ai filmat aşa puţin, că aia e dezbrăcată etc. etc., lucruri care, din nou, coborau nivelul filmului. “Concurs”a fost văzut de foarte multă lume până să ajungă la public. Am reuşit să-l salvez în multe situaţii şi să nu accept atât de uşor modificări nejustificate care, la un moment dat, erau chiar hilare. De exemplu, au deranjat două personaje care dispăreau din echipă, un el şi o ea. Mi s-a spus că acolo am vrut să critic conducerea de partid şi de stat şi mi s-a cerut să scot secvenţa aceea. Ştiau că, aşa cum îl făcusem, filmul atinge o zonă sensibilă a publicului.
“Faleze de nisip”– recent prezentat şi el studenţilor de la Universitatea de Vest – a fost un film „arestat”, în 1983. La doar trei zile de la premieră, a fost scos de pe ecrane, iar copiile, confiscate. În august acelaşi an, din discursul lui Nicolae Ceauşescu de la celebra Consfătuire de lucru de la Mangalia, s-a aflat şi motivul : împreună cu scenaristul Bujor Nedelcovici aţi „denaturat realitatea socialistă”. Cum aţi reuşit să-l aduceţi în sala de cinema, trecându-l de cenzură, din moment ce el „denatura realitatea socialistă”? Nu ştiu cum de nu s-a „prins” cenzura. Dar pot să vă spun că la început l-au tăiat, dar pe măsură ce tăiau, lucrurile deveneau şi mai confuze, confuze în spiritul critic. Apoi, cu anumite lucruri nu mai aveau ce face, filmul trebuia scos, arătat publicului. Pe lângă comisiile pe care le folosea aparatul ideologic, mai apăreau şi unii „binevoitori” care explicau ce trebuie făcut, în aşa fel încât filmul să fie pe placul unora. În unele cazuri, filmele noi se vizionau şi apoi urmau discuţii, care aveau loc la Securitate, la Direcţia Difuzării Filmului ori la Casa Scânteii, şi se raporta despre impactul pe care filmul respectiv îl are la public. Erau alţii care vizionau filmele în săli de cinema, pentru a vedea unde şi cum reacţionează publicul, a cărui reacţie este, întotdeauna, imprevizibilă.
După acest film, care v-a transformat într-o persona non grata a regimului, aţi reuşit, totuşi, să faceţi alte cinci filme, până în 89... Regimul de atunci era format din oameni, nu erau numai bestii, nu erau numai cenzori... Deci, nu a fost nicio „fentă” din partea mea. În plus, ei îşi doreau să lucreze cu cineva de talia mea – eu aveam nişte proiecte bune, eram un regizor de succes, puteam ajunge cu filmul în străinătate. Cu “Pas în doi”, de exemplu, am ajuns la Berlin, unde am luat un premiu internaţional. În plus, după “Faleze”, mă citeau şi mai atent. După ce am venit cu un scenariu după “Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, al lui Sadoveanu, şi am făcut “Noiembrie, ultimul bal” – care, de asemenea, poate fi considerat o piesă de luptă împotriva comunismului, dar nu e aşa, neavând nicio legătură cu congresul din noiembrie 1989 – mi s-a pus în cârcă acest aspect.
Deci, nu a fost o premoniţie... Doar prostie din partea unora.
„În cinematografie nu se va putea vorbi niciodată despre filmul nou şi filmul vechi” “Concurs”, “Faleze pe nisip”şi “Hotel de lux” sunt filmele cu care aţi fost prezent la TIFF, în 2009, semn că aşa-numitul “film vechi” place publicului actual. În general, însă, critica pozitivă la adresa filmelor noi e pozitivă şi când vine vorba despre filmele turnate înainte de 89. Viceversa este valabilă… Părerea mea este că împărţirea aceasta între vechi şi nou se făcea în timpul comunismului…Dacă se merge pe această idee, înseamnă că toţi cei care o au sunt captivi ai aceleiaşi mentalităţi. În cinematografie nu se va putea vorbi niciodată despre filmul nou şi filmul vechi. Doar că, din când în când, apare o generaţie nouă, care modifică puţin modalităţile de a face film. De ce critica de azi nu agreează filmele “vechi”? Nu am sesizat acest lucru. Eu simt că există tendinţa firească a unei noi generaţii să se exprime altfel decât au făcut-o cei dinaintea lor. Ceea ce ridică semne de întrebare este un fenomen mult mai complex, care se reflectează la sala de cinema. Obiceiul de a viziona un film într-o sală de cinema s-a dus. Lumea nu se mai duce la cinema, să vadă un film, ci se duce la mall, să-şi cumpere ceva, şi, dacă e un film care trezeşte interes, intră şi în sala de proiecţii, iar alţii îşi fac rost de film sau de o copie a acestuia şi se uită acasă. Or, nu cred că se poate face critică de film în felul acesta. Relaţia spectator-ecran este cea care trebuie regândită. Probabil, tot americanii au soluţia cea mai bună, pentru că acolo există un interes continuu pentru filmul american, pe de o parte pentru că îşi iubesc foarte mult actorii şi vor să-i vadă, indiferent la ce vârstă, iar pe de altă parte, pentru că ştiu să atragă publicul în săli. O comparaţie succintă, cu plusuri şi minusuri, între filmul românesc de azi şi cel de dinainte de 89… Înainte exista un plan tematic, pe care cinematografia trebuia să-l realizeze anual. Numeric, aceste cifre ajungeau la o cifră interesantă, dat fiind că se făceau peste 30 de filme, dând în felul acesta o şansă actorilor, tehnicienilor, regizorilor, operatorilor să se exprime, iar un film pornit ajungea până la urmă să fie şi arătat publicului. Astăzi, când producţia de film este împărţită între cea de stat şi cea privată, cei care se încumetă să producă un film nu au întotdeauna la dispoziţie legislaţia cea mai bună, nu au o ritmicitate în platourile de filmare. Poate nu e rău, poate e chiar bine şi, în felul acesta, se primeneşte o generaţie de cineaşti, se instruieşte o academie de tehnicieni.
“Sunt filme faţă de care critica şi chiar spectatorul şi-au creat, justificat sau nu, o anumită rezervă” Privind retrospectiv, care vă este filmul cel mai apropiat de suflet, din cele 30 pe care vi le-aţi înscris în palmares? Trebuie să vă răspund absolut stereotip : toate sunt ale mele şi ţin la toate în mod egal, de fiecare sunt legat. Totuşi, aş putea detaşa câteva filme care sunt mai greu gustate de spectator şi acolo m-ar interesa să văd ce zone ating în sufletul spectatorului. De exemplu, un film care mie mi-e foarte drag, dar pe care lumea îl cunoaşte mai puţin, se cheamă “Dreptate în lanţuri”. Apoi mai e un film, care ţine mai mult de intimitatea poveştii, “Pepe şi Fifi”. Ca să continuu lista celor care sunt nişte filme faţă de care critica şi chiar spectatorul şi-au creat, justificat sau nu, o anumită rezervă, o anumită detaşare, amintesc de “Hotel de lux”, despre “Eu sunt Adam” sau despre “Femeia visurilor”, filme despre care mi-ar fi plăcut să discut mai mult, dar pe care o parte din critică nu le agreează şi s-ar putea ca acest lucru să-l fi transmis şi spectatorilor. Un film faţă de care nu există interes, nu e promovat, nu e difuzat şi este retras imediat. Dar asta este o zonă mai complicată, care atinge zona de distribuire a filmelor şi pe cea de interes financiar.
Raportându-ne la gusturile publicului, e mai uşoară sau mai dificilă realizarea unui film acum decât era în anii ‘70 sau ‘80? Nu ştiu să vă răspund. Publicul nu prea mai există, atâta vreme cât sălile de cinema sunt aproape goale, cu unele excepţii. Ce s-ar putea face pentru a-l readuce în sălile de cinema? Poate, un alt sistem de săli. Poate, un alt tip de cinema.
“Lucrez la un nou film şi la două cărţi” Proiecte pentru viitor? Lucrez la un film inspirat din opera lui Panait Istrati, “Kira Kiralina”. Sunt într-o fază avansată a lucrului la scenariu.
Intenţionaţi să aduceţi la lumina tiparului o carte memorialistică… Sunt două volume : o carte despre filmele mele şi despre viaţa mea şi una pe care o pregătesc, împreună cu profesorul Titus Vâjeu, care va fi o incursiune în intimitatea creaţiei lui Dan Piţa, o carte de discuţii.
“L-am cunoscut pe Costinaş” Înainte de realizarea interviului îmi spuneaţi că prima dată când aţi venit la Timişoara, în 1968, l-aţi cunoscut pe Iosif Costinaş… L-am cunoscut în 1968, când am venit la Timişoara ca membru al unui juriu de film. Dintre toate filmele văzute atunci, mi-a rămas în memorie unul al lui Iosif Costinaş, un fel de “pilulă”, se chema “Nuca şi aluna”. Am păstrat legătura cu el, dar după 1990 nu l-am mai văzut, ne mai auzeam uneori la telefon. Îmi amintesc că mă suna cu mare drag.
Filme regizate de Dan Piţa - Ceva bun de la viaţă (2011) - Femeia visurilor (2005) - Second Hand (2005) - Omul zilei (1997) - Eu sunt Adam! (1996) - Pepe şi Fifi (1994) - Hotel de lux (1992) - Autor anonim, model necunoscut (1989) - Noiembrie, ultimul bal (1989) - Rochia albă de dantelă (1989) - Pas în doi (1985) - Dreptate în lanţuri (1984) - Faleze de nisip (1983) - Concurs (1982) - Pruncul, petrolul şi ardelenii (1981) - Bietul Ioanide (1980) - Mai presus de orice (1980) - Profetul, aurul şi ardelenii (1978) - Tănase Scatiu (1976) - Filip cel bun (1975) - Duhul aurului (1974) - Un august în flăcări (1974) - Nunta de piatră (1972) - Apa ca un bivol negru (1970) - Viaţa în roz (1969) - După-amiaza obişnuită (1968) - Paradisul (1967)        |
