Dureri uitate pe nedrept

Se spune ca popoarele care uita sau ignora greselile trecutului sunt condamnate sa le (re)traiasca ele insele, mai devreme sau mai tarziu. Un cliseu, poate uzat deja, dar care pastreaza nealterat un adevar incontestabil. Si, totusi, unii dintre noi parem a nu fi dispusi sa studiem greseli ale trecutului - nici cand acestea au degenerat in tragedii de proportii uriase, cand au fost platite cu munti de cruci - pentru ca, uneori, nu parem dispusi nici macar sa ni le amintim.
Cati dintre romani stiu sau isi amintesc de faptul ca, pe 9 octombrie, Romania comemoreaza, prin lege, victimele Holocaustului? In afara de participarea presedintelui Traian Basescu la asezarea pietrei de temelie la fundatia viitorului Muzeu al Holocaustului, anul acesta, in tara, a fost liniste... Nici in Timis nu am auzit ca vreuna dintre institutii sa fi marcat, in vreun fel, aceasta zi. O data inscrisa intr-un calendar negru, marcat cu aproape sase milioane de cruci, in amintirea a sase milioane de evrei, cati se estimeaza ca au fost ucisi in Europa intre anii 1933 - 1945.
Probabil, sunt voci care spun ca noi, ca romani, nu avem nici o obligatie sa ne amintim de ziua de 9 octombrie 1941, cand au inceput deportarile fortate, in vagoane de marfa, a evreilor din Bucovina si Basarabia spre Transnistria. A fost o bucata de istorie in care poporul roman (si ne referim strict la popor, nu la Guvernul Antonescu) nu a fost nici erou, nici victima, nici calau si nici macar responsabil moral pentru etnocidul de la inceputul anilor ‘40. Dar asta nu este o scuza pertinenta in fata uitarii sau a ignorarii existentei Holocaustului (care, afirma istoricii, in Romania si-a luat ca tribut vietile a 200.000 - 300.000 de evrei, dintre care 100.000 si-au gasit sfarsitul la Auschwitz - Birkenau). Pe de o parte, nu avem dreptul sa uitam sau sa ignoram, pentru ca acesti oameni, victime ale unui politici rasiste duse la extrem, au trait alaturi de bunici, strabunici de-ai nostri, in aceasta tara, le-au fost, poate, prieteni, vecini. Pe de alta parte, comemorarea acestei zile, nu doar la nivelul Capitalei, ar trebui sa aiba rolul de a-i ajuta pe oameni, indeosebi pe cei tineri si foarte tineri, sa inteleaga si sa constientizeze cauzele care au dus la aceste orori - indiferent ca aceste cauze poarta numele de extremism, xenofobie, antisemitism - si de a-i ajuta astfel sa le evite.
Si, nu in ultimul rand, cei dintre noi care au ignorat ziua de 9 octombrie ar trebui sa fim solidari, in astfel de momente, cu acesti oameni - chiar daca nu avem aceeasi nationalitate, chiar daca Dumnezeul lor poarta alt nume - pentru ca nici lor nu li s-a facut pe de-a-ntregul dreptate nici dupa 60 de ani. Asa cum noua, romanilor, nu ni s-a facut dreptate, pentru crimele comise impotriva noastra in numele comunismului, indiferent ca au purtat numele de Gulag siberian, de deportare in Baragan, de exterminare fizica si psihica in inchisorile rosii.
Si cand vorbim despre Holocaust, si cand vorbim despre crimele comunismului impotriva “dusmanilor poporului”, care, ambele, au facut victime si printre copii, si printre femei, si printre batrani, trebuie sa ne intrebam de ce nu au putut fi evitate nici iadul negru, nici cel rosu, ce nu trebuia sa se fi intamplat in istorie pentru a nu ajunge la atata moarte si, mai cu seama, ce trebuie sa facem pentru a evita pe viitor astfel de cataclisme?
Celor care au uitat sau au ignorat ziua de 9 octombrie, la fel cum, probabil, li se intampla si cand vine vorba despre zile care evoca tragedii care le-a marcat neamul, le recomandam doua carti-revelatie, scrise de doi oameni care au supravietuit, unul iadului negru, altul, celui rosu : Pianistul, de Wladyslaw Szpilman, si Amintiri din viata - 20 de ani in Siberia, de Anita Nandris-Cudla. Dupa ce le veti citi, nu veti mai avea nevoie de imboldul autoritatilor pentru a va aminti si a comemora amintirea unor oameni cazuti pe nedrept victime ororilor nascute din cauza unor dictatori care au considerat ca detin adevarul si puterea absolute.