Problemele mari, în România, pleacă, nu o dată, de la legislaţie. O legislaţie adesea fie creată la solicitare externă, însă cu salvatoare sincope şi paragrafe interpretabile, fie neactualizată (intenţionat sau nu), fie defectuos gândită (de asemenea, intenţionat sau nu), croită (din start sau pe parcursul său juridic prin Senat ori Camera Deputaţilor) după interese de grup, pentru favorizarea clientelei politice. Am văzut, în 20 de ani, cum pot fi scoase legi cu dedicaţie, cum pot modificate pentru interesele proprii ori ale clientelei de partid şi, mai ales, le-am resimţit efectul. Cu o lege vulnerabilă, lupta autorităţilor aduce a vânare de vânt. Alteori, această luptă e doar bine mimată – un spectacol ieftin, pentru plebe.
Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă afacerea duty-free. Pentru a favoriza şi a menţine pe piaţă aceste afaceri s-a recurs, de-a lungul anilor, la fel de fel de tertipuri legale şi oficiale. Pentru salvarea lor din faţa deciziei U.E. de a le închide, înalte feţe ale politicii şi autorităţilor româneşti au avut revelaţia că România o fi fiind ea stat comunitar – deci, obligat să respecte legislaţia U.E. –, dar are, pe mai bine de jumătate din graniţă, frontieră necomunitară, deci invulnerabilă în faţa interdicţiei U.E. După câte un semnal de alarmă care indica cote-record ale contrabandei cu ţigări şi sume colosale virate spre subteranul economiei, autorităţile responsabile de combaterea evaziunii fiscale şi a contrabandei porneau cruciade împotriva contrabandei cu tutun neaccizat.
În primăvara acestui an, după un nou eşec (nu garantează nimeni că legislaţia nu a fost intenţionat redactată pentru a genera un eşec) înregistrat de autorităţi în efortul declarat de a scoate în afara legii duty-free-urile, Ministerul Administraţiei şi Internelor a anunţat demararea “Planului de acţiune în sistem integrat pentru creşterea gradului de eficienţă în combaterea contrabandei cu tutun”. Capturile realizate în cele nouă săptămâni vorbesc de la sine despre dimensiunea contrabandei derulate în România : 3.867.692 de pachete, la o valoare de peste 27 de milioane de lei (un calcul realizat la un preţ estimativ de şapte lei pachetul, la o cotaţie a pieţei negre). 93% din bonurile fiscale de achiziţie de ţigări s-au întocmit în fals, avertizează A.N.A.F., acelaşi A.N.A.F. aflat în urmă cu câţiva ani în subordinea unui ministru al Finanţelor care făcea lobby pentru duty-free-uri...
În aparenţă, aceste afaceri reprezintă pagubă în buzunarul întreprinzătorilor, iar pentru autorităţi, nişte slabi contribuabili. Potrivit A.N.A.F., aportul operatorilor economici din domeniul duty-free la bugetul de stat este nesemnificativ şi, în plus, funcţionarea acestor magazine nu are justificare economică, întrucât unele declară pierderi contabile foarte mari, ceea ce are drept consecinţă neplata impozitului pe profit. Că lucrurile nu stau şi neoficial aşa şi că se rulează milioane de euro la negru o dovedesc pe de o parte capturile de tutun ilicit (o parte insignifiantă din dimensiunea contrabandei), iar pe de altă parte, vânzările înregistrate, care nu concordă cu traficul de persoane, iar în cazul în care concordă, vorbesc despre o încălcare a legislaţiei în privinţa numărului de pachete de ţigări cu care se tranzitează, pe sub ochii Vămii, frontiera. Deci, o afacere care, oficial, nu aduce prea mulţi bani la buget şi care, adesea, provoacă pagube proprietarilor de duty-free-uri, o afacere care, conform statisticilor, alimentează economia subterană, dând de lucru multor structuri ale statului. De ce nu este posibilă o lege care să interzică definitiv duty-free-urile terestre, pentru a înlătura cauza? Să aibă legătură răspunsul cu procentul din această afacere destinat întreţinerii legislaţiei prietenoase?